De ce urasc interviurile de grup

Toamna trecuta, cand imi cautam frenetic un job, am participat la multe interviuri de grup. Le-am urat. Pe toate, impreuna si pe fiecare in parte.
Astazi, cand mergeam pe strada si ma gandeam la Dumnezeu stie ce, mi-am amintit de interviurile de grup.
De ce nu imi plac?

Sa vedem: tu ma suni si eu iti raspund. Te prezinti si ma intrebi daca mai sunt interesata de jobul X, la care am aplicat de curand. In momentul ala, vocea mi se schimba, sunt (sau incerc sa par) foarte incantata. N-ai idee ce faceam cand m-ai sunat. Poata dormeam, poate ma cacam, poate mi-o trageam, poate plangeam pentru ex-ul. Nici nu te intereseaza. Dar ideea e ca am bunul simt sa par incantata.

Si de aici incepe nebunia. Imi aleg atenta hainele: sa nu fie exagerat de elegante sau office, sa nu para ca m-am straduit exagerat de mult. Stau 3 ore in fata sifonierului pana decid cu ce sa ma imbrac, imi fac unghiile: ceva dragut, sa para ingrijite, dar sa nu fie o culoare exagerata. Ma spal pe cap, imi aranjez parul, imi calc camasa.

Ma trezesc dimineata, cu 5 ore inainte, ca sa am timp. Stau sa ma spal pe dinti cu 10 minute mai mult decat de obicei, ca sa ma asigur ca sunt curati si cat se poate de albi, ma fardez: suficient cat sa arat ok, dar nu prea strident. Ma dau cu parfum, nu stiu ce sa aleg, sa nu fie nici prea prea, nici foarte foarte.

Fac exercitii de dictie, ma intreb ce ai putea sa ma intrebi, sucesc raspunsurile in minte de zece ori, ca sa sune mai bine. Plec devreme, sa nu intarzii. Imi iau ceva tocuri, dar sa nu fie nici prea mici, nici prea mari. Datorita tinutei si tocurilor, merg pe strada de parca as avea un bat in cur si as fi si impaiata pe deasupra. Camasa ma strange, picioarele ma dor, dar nu-i nimic, strang din dinti, ma duc la interviu.

Daca am nenorocul sa ploua, imi voi lua umbrela, pe care o detest, nu cumva sa ajung la interviu murata.

Ajung, mai obosita decat daca as fi alergat la maraton, dar incerc sa imi compun un zambet. Ma uit la ceas, am ajuns cu cel putin douazeci de minute inainte, daca nu mai mult, dar nu pot sa intru, e prea devreme, am citit pe net ca nu e ok; fumez doua tigari una dupa alta, ma dau cu crema pe maini si mestec guma, ca in liceu, sa nu miros a tutun, daca pantofii sunt murdari, ii sterg cu un servetel, respir adanc si intru.

Si intru!

Si gasesc inca 20 de persoane, care isi doresc acelasi job. Atmosfera e incarcata, de cele mai multe ori nimeni nu vorbeste cu nimeni. Si vii tu ca o floare, ne pui pe toti sa ne prezentam si ma tii o ora in interviu, timp in care eu vorbesc 3 minute, adunat. In restul de 57, aud descrierile, povestirile si bazaconiile altora.

Pai bine mai, pentru asta m-am chinuit eu atat? Pentru asta?

Eu m-am chinuit in draci sa fie totul ok, am depus mult efort, m-am pregatit asa cum am putut mai bine. Nu merit 10 minute de conversatie normala, intre doua persoane? Oricum, in alea 10 minute ai putea sa afili mult mai multe despre mine.

Din cauza asta urasc interviurile de grup: mi se par lipsa de respect fata de bietii oameni care s-au chinuit sa faca o buna impresia in fata ta, ca angajator/ agent de recrutare.

Daca ei au facut efortul asta, tu de ce nu ai face efortul de a sustine un interviu individual?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Pãrându-mi rãu de adolescenţã