Rasaritul inspiratiei





Ȋmi trag un scaun la fereastrã, mã învelesc cu o pãturã, deschid geamul şi îmi aprind o ţigare. Linia aia devine mai groasã, mai luminoasã, mai puternicã. Steaua Anei e încã acolo, pe cer, ceva mai sus, dar la fel de strãlucitoare.
Dintr-o data, vãd rãsaitul ca pe o luptã. Pe de o parte e noaptea, neagrã, misterioasã, cu steaua aia care parcã face în ciudã, pe de altã parte lumina roz, care ameninţã sã ia în stãpânire cerul.
Mã încearcã tot felul de sentimente, parcã simt cã tot ceea ce credeam pânã acum nu mai are importanţã, iar eu sunt micã, micã, într-un Univers cãruia nu îi pasã.
Mã întreb cum au putut unii scriitori sã descrie rãsãritul ca un final care destramã misterul nopţii şi ce blasfemie e sã spui cã gata, rãsare soarele şi se sfârşesc speranţele.
Când vezi lumina aia cum luptã sã îţi aducã ţie o nouã zi, ţie, fir’a’r mã-ta a dracu’ de nerecunoscãtor, cum poţi sã crezi cã dimineaţa e un final a ceva?

extras din "Ma sinucid maine"

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Proba 23. Tehnologia Philips, la picioarele tale

Proba 15. Cu sculele electrice potrivite, si tu poti fi un mester priceput!

Pãrându-mi rãu de adolescenţã