Nimic nu e sigur, totul e relativ
Ne cladim viata pe niste constante. Pe niste lucruri despre care credem ca vor fi tot timpul acolo. Ele ne sustin, sunt fundatia peste care ne construim emotii, trairi, idei, aspiratii, sentimente, sperante.
Traim cu iluzia ca aceste constante sunt...ei, bine, constante.
Nimic mai fals. Tot ceea ce inseamna stalp de temelie al vietii noastre poate sa cada la primul cutremur.
Locuinta noastra. Fara sa ne dam seama constient, "acasa" inseamna foarte multe lucruri. Inseamna, printre altele, acei patru pereti plini de amintiri si de lucruri dragi. "Acasa e o constanta", credem noi. Pana vine un incendiu sau pur si simplu hotararea rigida ca trebuie sa ne mutam. In alt oras, in alta tara, whatever. In alt "acasa", intre alti pereti, care vor fi reci, care nu vor fi vazut copilaria noastra, tristetile noastre, clipele noastre de fericire. Vor fi niste pereti straini.
Parintii nostri. Sunt o constanta, nu ne putem imagina viata fara ei. Dar v-ati gandit vreodata, la modul cel mai serios, ca parintii nostri sunt muritori? E o realitate foarte dura, dar intr-o zi, cea mai solida constanta din viarta noastra va imbatrani.
Prietenii. Ei se duc acolo unde ii duce viata lor, pe propriul drum. Atunci cand o persoana are un tel si vrea sa il urmeze, nu prea ii mai pasa de victimele colaterale pe care le lasa abandonate pe marginea drumului, ca pe un caine mort pe care l-ai lovit cu masina. Iar acele victime colaterale putem fi noi.
Fratii. "Esti frate si sora cat timp mananci la o masa." Asa zicea strabunica mea. Ea credea ca atunci cand pleci din casa parinteasca, iubirea fraterna se diminueaza si fratii nu mai sunt atat de importanti. Pana la urma, fiecare isi creeaza propria familie, iar acea familie e cel mai important lucru din lume.
Colegii si profesorii. Nu iti dai seama cat valoreaza pana in momentul in care termini o etapa din educatia ta (generala, liceu, facultate) si realizezi ca acei oameni pe care i-ai vazut foarte des si care au ajuns sa fie si ei o constanta, or sa dispara.
Pam-pam! Asa se intampla cu toate constantele din viata noastra. Elemente din fundatie se prabusesc si ne dam seama ca ne-am construit viata pe niste...minciuni, imi vine sa zic, desi e cam prea dur. Iluzii.
Iluzii care ard si se transforma in scrum, iar noi ne trezim stand si rascolind prin cenusa.
N-as vrea sa trag concluzii din ce am scris pana acum, ca ar suna cam egoist.Va las pe fiecare dintre voi sa intelegeti ce vreti/puteti/va convine.
Si ca inchei intr-o maniera metaforica, atunci cand ma trezesc inconjurata de cenusa propriei fundatii de constante darmate, trebuie doar sa imi amintesc faptul ca am un suflet de phoenix.
p.s.: nici macar viata insasi nu e o constanta. In 100% din timp ne bazam pe faptul ca vom trai, si ca vom trai mult si bine. Ca vom imbatrani. Dar...oare? Cine ne garanteaza asta?
Traim cu iluzia ca aceste constante sunt...ei, bine, constante.
Nimic mai fals. Tot ceea ce inseamna stalp de temelie al vietii noastre poate sa cada la primul cutremur.
Locuinta noastra. Fara sa ne dam seama constient, "acasa" inseamna foarte multe lucruri. Inseamna, printre altele, acei patru pereti plini de amintiri si de lucruri dragi. "Acasa e o constanta", credem noi. Pana vine un incendiu sau pur si simplu hotararea rigida ca trebuie sa ne mutam. In alt oras, in alta tara, whatever. In alt "acasa", intre alti pereti, care vor fi reci, care nu vor fi vazut copilaria noastra, tristetile noastre, clipele noastre de fericire. Vor fi niste pereti straini.Parintii nostri. Sunt o constanta, nu ne putem imagina viata fara ei. Dar v-ati gandit vreodata, la modul cel mai serios, ca parintii nostri sunt muritori? E o realitate foarte dura, dar intr-o zi, cea mai solida constanta din viarta noastra va imbatrani.
Prietenii. Ei se duc acolo unde ii duce viata lor, pe propriul drum. Atunci cand o persoana are un tel si vrea sa il urmeze, nu prea ii mai pasa de victimele colaterale pe care le lasa abandonate pe marginea drumului, ca pe un caine mort pe care l-ai lovit cu masina. Iar acele victime colaterale putem fi noi.
Fratii. "Esti frate si sora cat timp mananci la o masa." Asa zicea strabunica mea. Ea credea ca atunci cand pleci din casa parinteasca, iubirea fraterna se diminueaza si fratii nu mai sunt atat de importanti. Pana la urma, fiecare isi creeaza propria familie, iar acea familie e cel mai important lucru din lume.
Colegii si profesorii. Nu iti dai seama cat valoreaza pana in momentul in care termini o etapa din educatia ta (generala, liceu, facultate) si realizezi ca acei oameni pe care i-ai vazut foarte des si care au ajuns sa fie si ei o constanta, or sa dispara.
Pam-pam! Asa se intampla cu toate constantele din viata noastra. Elemente din fundatie se prabusesc si ne dam seama ca ne-am construit viata pe niste...minciuni, imi vine sa zic, desi e cam prea dur. Iluzii.
Iluzii care ard si se transforma in scrum, iar noi ne trezim stand si rascolind prin cenusa.N-as vrea sa trag concluzii din ce am scris pana acum, ca ar suna cam egoist.Va las pe fiecare dintre voi sa intelegeti ce vreti/puteti/va convine.
Si ca inchei intr-o maniera metaforica, atunci cand ma trezesc inconjurata de cenusa propriei fundatii de constante darmate, trebuie doar sa imi amintesc faptul ca am un suflet de phoenix.
p.s.: nici macar viata insasi nu e o constanta. In 100% din timp ne bazam pe faptul ca vom trai, si ca vom trai mult si bine. Ca vom imbatrani. Dar...oare? Cine ne garanteaza asta?
Comentarii