Suflet visator

Si...am terminat de scris "Ma sinucid maine". Tobele, va rog! Pa-ram-pam-pam! Citat de final: Dacã durerea ar fi un ocean, ar fi liniştit, fãrã valuri. Ar musti, clocotind în el însuşi, ars de soare, pãtruns de animale marine înfometate, care muşcã din el în fiecare clipã. Nu ar avea puterea sã creeze valuri, sã le urce spre cer, sã le coboare înapoi.  Ar fi prea obosit sã poarte bãrci şi sã ucidã pescari, pe care sã îi tragã în adâncuri, pentru a se hrãni. Nu ar avea comori cãzute în adâncurile sale nisipoase, nu ar pãstra acolo nimic de preţ cu care sã se laude.  Ar fi un ocean obosit, care ar seca în fiecare zi câte puţin, iar la final, fericit cã totul s-a sfârşit, ar închide ochii, ferindu-se se sclipirea soarelui, urându-l pentru cã este atât de mãreţ şi puternic, urându-I razele care l-au chinuit atât, dar fericit cã dupã o viaţã atât de chinuitã, se poate pierde în braţele somnului.

Am terminat de scris si partea a doua. Asa incepe : Partea a doua: mã sinucid mâine “Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plângerii. Port un doliu din naştere -doliul acestei lumi.” Emil Cioran Ȋmi amintesc prima zi în care am vãzut-o pe Ana. A fost ziua în care m-am dus sã mã înscriu la liceu. De câteva zile mã tot certam cu mama, care vroia sã mã înscrie la Bolintineanu. Eu aş fi vrut la Lazãr şi aveam medie sã intru. Visam cu ochii deschişi la liceul lui Bãjenaru, la cum aş putea sã mã plimb cu barca în Cişmigiu în zilele în care n-am chef de şcoalã, la fel la personajele din Cişmigiu&co. Dar mama o ţinea pe a ei cu Bolintineanu, cã e mai aproape, de parcã ar fi avut impresia cã poate sã mã controleze dacã mã duc la un liceu din cartier. Aşa cã am intrat pe poarta liceului pe jumãtate târâtã, cu ochii roşii de plans şi urând tot ce mã înconjoarã. Dupã ce am depus dosarul la secretariat, între dou...

Am terminat de scris prima parte, care se incheie asa: Cine este Ana? Cine e cea mai bunã prietenã a mea, pe care credeam cã o cunosc atât de bine? Ce ascunde, ce a zãvorât în sufletul ei atât de adânc, încât nu pot ajunge acolo? Vãd doar din când în când ieşind la suprafaţã o frânturã din demonul care se zbate sã iasã, dar niciodatã pe tot, niciodatã nu ştiu de unde vine, ce vrea, de ce o consumã. Dacã nu am fost în stare sã o cunosc cu adevãrat în atâţia ani, ce pretenţii mai am de la mine? Legãtura noastrã mã fãcea sã fiu mândrã de mine, de cine sunt eu, de cine suntem noi. Când s-a rupt? Cum poate fi înnodatã? -Ia-mã în braţe, zice Ana, tot zâmbind, acel zâmbet care mã sperie şi îmi face pielea de gãinã. Ȋncã nu mi-a rãspuns la întrebare. Sau poate ãsta e rãspunsul. O strâng în braţe şi ea mã strange cu putere. Astfel de gesturi de afecţiune erau obişnuite între noi. O modalitate tacitã de a ne spune cã ţinem una la cealaltã şi cã suntem acolo, orice ar fi. Cã sunt...

Acela a fost momentul ȋn care am decis cã atunci când mã voi sinucide, o voi face la apus, pentru cã va fi şi un sfârşit, dar şi un ȋnceput a ceva. Vieţile celor care mã cunosc vor ȋncepe din nou, fãrã mine, vor ȋnvãţa sã trãiascã, sã iasã ȋn cluburi, sã bea, sã râdã, fãrã mine. Iar cel mai abrupt ȋnceput este acela care debuteazã cu un sfâşit. Dacã ȋntr-o zi te trezeşti fãrã ceva cu care erai obişnuit, fãrã o mânã, spre exemplu, nu se sfârşeşte nimic, doar ȋncepe bãtãlia de a ȋnvãţa sã trãieşti fãrã ea. Cred cã acela a fost momentul ȋn care m-am decis cu toatã fiinţa mea sã mã sinucid, dar nu era şi momentul ȋn care sã o fac. Pentru a avea tãria de a nu da ȋnapoi, aveam nevoie de multã suferinţã, multe motive. Ana avea sã mi le dea pe toate, pe rând.

Eu cand incep sa scriu la un roman, trebuie sa ii fac si coperta, nu pot altfel, mi se taie inspiratia. Nu conteaza ca o sa ajunga doar pe Wattpad sau pe blog, tre' sa aibe coperta, parca ma inspira. Variante de coperta pentru "Ma sinucid maine". Pe care o alegeti? Si inca un fragment: Partea întâi: Ana Era viaţa mea Şi se numea: Ana (Vama Veche) Singurul motiv care mã împiedica sã mã sinucid era Ana. Sau cel puţin, aşa îmi spuneam atunci. Era aşa, slabã şi înnebunitã dupã mine. Avea nevoie de mine, nu putea trãi fãrã mine. Nu vroiam sã îi pricinuiesc o atât de mare durere. Era cam singura persoanã care mã iubea. Nu era îndrãgostitã de mine, adica nu cred cã era. Iubirea noastrã nu era sexualã. Ne sãrutasem de câteva ori, dar numai în joacã. Odatã, la “adevãr sau provocare”, altã data când pierdusem un pariu, altã data de plictisealã. Cred cã era şi puţin egoism în prietenia mea cu ea, pentru cã nu doar mã aprecia la adevãrata mea v...

Egalitatea dintre oameni e o iluzie. Pãi cum, sã fiu egalã cu Tanti Miţa care vinde cartofi în piaţã şi al cãrei singur vis este sã mãnânce seminţe şi sã le scuipe pe trotuar? Sau, cum sã fiu eu egalã cu Dostoievski ori cu al nostru Octavian Paler? Sau cum sã fii tu, tu, care citeşti, egalã cu vecina de la 3 care o suge în fiecare searã pe un pachet de ţigãri şi-o ciocolatã? Suntem toţi oameni, aceeaşi specie, dar rase diferite, fãrã vreo aluzie rasistã. Avem rasa proşilor, iar asta are mai multe specimene: prostul care e şi incult, incultul care nu e chiar aşa prost şi, cel mai periculos, incultul care se crede deştept. Apoi avem omul de rând, care nu e foarte prost, nici foarte incult, dar nici nu îi pasã, apoi avem o diverse categorii de semi-deştepţi, iar la final, oameni deştepţi şi genii proaste. Parcã am fi rase de câini, mã gândesc. Sunt amândoi câini, dar cum sã compari un Pechinez cu un Labrador? Simţim, trãim, respirãm, plângem, râdem, dar fiecare din alte ...