Ma sinucid maine

Am terminat de scris prima parte, care se incheie asa:

Cine este Ana? Cine e cea mai bunã prietenã a mea, pe care credeam cã o cunosc atât de bine? Ce ascunde, ce a zãvorât în sufletul ei atât de adânc, încât nu pot ajunge acolo? Vãd doar din când în când ieşind la suprafaţã o frânturã din demonul care se zbate sã iasã, dar niciodatã pe tot, niciodatã nu ştiu de unde vine, ce vrea, de ce o consumã.

Dacã nu am fost în stare sã o cunosc cu adevãrat în atâţia ani, ce pretenţii mai am de la mine? Legãtura noastrã mã fãcea sã fiu mândrã de mine, de cine sunt eu, de cine suntem noi. Când s-a rupt? Cum poate fi înnodatã?

-Ia-mã în braţe, zice Ana, tot zâmbind, acel zâmbet care mã sperie şi îmi face pielea de gãinã.

Ȋncã nu mi-a rãspuns la întrebare. Sau poate ãsta e rãspunsul. O strâng în braţe şi ea mã strange cu putere.

Astfel de gesturi de afecţiune erau obişnuite între noi. O modalitate tacitã de a ne spune cã ţinem una la cealaltã şi cã suntem acolo, orice ar fi. Cã suntem împreunã în asta.

Dar în timp ce o strâng în braţe, realizez cã asta e o îmbrãţişare de adio. Legãtura nu se poate înnoda. Prãpastia dintre noi e prea mare, iar noi suntem fiecare pe versantul altui munte.

Podul dintre noi s-a rupt şi fiecare dintre noi e muntele sãu de probleme şi griji neîmpãrtãşite. Era un pod solid pe care puteam sã jur cã nicio furtunã nu îl va distruge. Atât cã furtuna a venit dinãuntrul nostru. Eram invulnerabile la orice ar fi venit din exterior, dar nu am luat în calcul calamitãţile din sufletul nostru. Vulcanul de durere a erupt şi a topit orice legãturã dintre noi.

Știu cã şi ea suferã. Am vãzut durerea ei, dar am oboist sã încerc sã aflu ce o provoacã.

Fãrã sã spun nimic, îi dau drumul din îmbrãţişare, merg pe hol, îmi pun teneşii şi ies afarã.

E încã noapte şi plouã. Merg pe boulevard fãrã vreun ţel. Simt picãturile reci pe faţã şi curând sunt udã pânã la piele. Aici şi acum ştiu cã am ajuns la final, cã nu e drum de întoarcere şi nu existã nici un drum înainte. Mã sinucid mâine.