Haideti sa fim naturali!
Haideti sa fim naturali! Zic eu, acoperita de un strat bun de machiaj. Puteti spune ca sunt ipocrita. In opinia mea, machiajul e o forma de exprimare, o arta, mai mult decat o incercare de a acoperi cine sunt. Cel putin la mine.
Prin "naturali", ma refeream la naturaletea comportamentului, dar tot puteti spune ca sunt ipocrita.
Am impresia ca ne facem prea multe planuri. Noi, nu voi. Noi, cu mine in frunte. De ce trebuie sa ne gandim dinainte si eventual sa mai cerem si niste sfaturi in legatura cu ce vom vorbi noi cu X la intalnirea de diseara? Daca e chimie intre mine si X, conversatia va veni de la sine. Si va fi placuta, usoara. Daca vor fi momente penibile, in care niciunul nu vorbeste, inseamna ca s-ar putea sa nu ne potrivim. A nu se confunda cu momentele placute de tacere. Exemplu: admiram impreuna un tablou/asfintitul. Sau digeram o conversatie abia incheiata. Sau pur si simplu ne bucuram unul de prezenta celuilalt in liniste.
Articolul asta e oarecum legat de cel de dinainte, cu obsesia pentru control. Calculam totul, sa nu ramana nimic in afara ecuatiei, doamne fereste sa avem vreo "iesire", vreo "izbucnire"! Suntem calculati. Eu cand zic "calculat" vad in fata ochilor o foaie dintr-un caiet de matematica. Sau mai rau: vad o integrala. Unde ne e frumusetea? Unde ne e spontaneitatea?
Din dorinta de a nu lasa lucrurile sa "scape de sub control" (vedeti ce expresii avem?), viata noastra ajunge o mare integrala, care se intinde pe pagini de viata plictisitoare, la care se adauga multimea constantelor. Stim care este locul precis al lui X in problema, stim cine e, daca nu stim cine e, aflam, dar aflam prin niste formule stabilite de altii, pe care le aplicam ca niste robotei ascultatori, nu cumva sa venim cu propriile solutii!
In clasa a saptea, eram la meditatii la matematica si trebuia sa rezolv un sistem. Uitasem formulele, sau poate ca nici nu le invatasem vreodata. Dar tot incercam sa o scot la capat cumva. Si la un moment dat, ii spun lui M. triumfatoare: "am reusit sa o rezolv!". "E rezolvata gresit", imi zice el. "Stiu, dar ar fi rezolvata corect daca as schimba datele problemei".
12 ani mai tarziu, nu m-am schimbat aproape deloc: inca ma pis pe el de sistem si pe formulele lui cretine. Si daca sistemul nu imi permite sa o scot la capat, schimb datele problemei. Incerca meditatorul meu sa imi spuna ca nu putem schimba datele problemei, ca "asa sunt in carte'. Arde-o, da-o dracu' de carte! Scriem alta.
Si iar m-am pierdut pe campii. Ca incepusem cu naturaletea si am ajuns la metafore cu matematica, dracu' stie cum am reusit.
Ideea e ca...ideea e ca sunt prea multe idei in capul meu si nu stiu cum sa le sortez. N-am mai scris demult, am adunat multe ganduri, si cand ma apuc sa scriu vine ca o avalansa.
Zici ca vomit unicorni.
Ideea e ca ne pierdem viata aiurea facand planuri si calcule. Daca stau sa ma gandesc, cele mai frumoase amintiri pe care le am sunt ale unor momente care nu au fost planuite. Si cele mai de cacat amintiri tot din momente neplanuite sunt, dar pot trai cu ele.
Nu ne facem planuri numai in legatura cu ce vom face, ci si in legatura cu cum vom fi. Vom fi cum suntem. Daca nu vom fi cum suntem, vom fi falsi. Si tristi. Si intr-un fel, atat de...noi. Vom fi omul care nu stie cum sa fie. Vom fi omul care traieste in razboiul dintre "cine e" si "cine ar trebui sa fie", deci nu stie cum sa fie.
Daca nu stii cum sa fii, inseamna ca in tine se da o lupta. Ai grija cine castiga.
Era o pilda tare frumoasa, despre o bunica ce ii spunea nepotului "In mine se duce o batalie intre doi lupi."
(e mai lunga, dar relevant aici e doar inceputul si finalul).
"Si care va castiga?" a intrebat nepotul.
"Cel pe care il hranesc."
Un citat frumos si inchei:
"Oare tu nu vezi ca nu mai stim sa traim, nu mai stim sa ne oprim, ca suntem mancati de vii de frica de "a fi"? Nu mai aratam urma de slabiciune, implicit de iubire. Cautam sa fim in trend, asa ca fiecare isi tine creierul curat, curat, il spala neincetat. (...) Suntem prea materialisti, superficiali, calculati, limitati. Nu mai stim sa fim spontani, sa ne indragostim, sa ne bucuram si sa apreciem." (Ana Manescu- Alter.ego.)
Prin "naturali", ma refeream la naturaletea comportamentului, dar tot puteti spune ca sunt ipocrita.
Am impresia ca ne facem prea multe planuri. Noi, nu voi. Noi, cu mine in frunte. De ce trebuie sa ne gandim dinainte si eventual sa mai cerem si niste sfaturi in legatura cu ce vom vorbi noi cu X la intalnirea de diseara? Daca e chimie intre mine si X, conversatia va veni de la sine. Si va fi placuta, usoara. Daca vor fi momente penibile, in care niciunul nu vorbeste, inseamna ca s-ar putea sa nu ne potrivim. A nu se confunda cu momentele placute de tacere. Exemplu: admiram impreuna un tablou/asfintitul. Sau digeram o conversatie abia incheiata. Sau pur si simplu ne bucuram unul de prezenta celuilalt in liniste.
Articolul asta e oarecum legat de cel de dinainte, cu obsesia pentru control. Calculam totul, sa nu ramana nimic in afara ecuatiei, doamne fereste sa avem vreo "iesire", vreo "izbucnire"! Suntem calculati. Eu cand zic "calculat" vad in fata ochilor o foaie dintr-un caiet de matematica. Sau mai rau: vad o integrala. Unde ne e frumusetea? Unde ne e spontaneitatea?
Din dorinta de a nu lasa lucrurile sa "scape de sub control" (vedeti ce expresii avem?), viata noastra ajunge o mare integrala, care se intinde pe pagini de viata plictisitoare, la care se adauga multimea constantelor. Stim care este locul precis al lui X in problema, stim cine e, daca nu stim cine e, aflam, dar aflam prin niste formule stabilite de altii, pe care le aplicam ca niste robotei ascultatori, nu cumva sa venim cu propriile solutii!
In clasa a saptea, eram la meditatii la matematica si trebuia sa rezolv un sistem. Uitasem formulele, sau poate ca nici nu le invatasem vreodata. Dar tot incercam sa o scot la capat cumva. Si la un moment dat, ii spun lui M. triumfatoare: "am reusit sa o rezolv!". "E rezolvata gresit", imi zice el. "Stiu, dar ar fi rezolvata corect daca as schimba datele problemei".
12 ani mai tarziu, nu m-am schimbat aproape deloc: inca ma pis pe el de sistem si pe formulele lui cretine. Si daca sistemul nu imi permite sa o scot la capat, schimb datele problemei. Incerca meditatorul meu sa imi spuna ca nu putem schimba datele problemei, ca "asa sunt in carte'. Arde-o, da-o dracu' de carte! Scriem alta.
Si iar m-am pierdut pe campii. Ca incepusem cu naturaletea si am ajuns la metafore cu matematica, dracu' stie cum am reusit.
Ideea e ca...ideea e ca sunt prea multe idei in capul meu si nu stiu cum sa le sortez. N-am mai scris demult, am adunat multe ganduri, si cand ma apuc sa scriu vine ca o avalansa.
Zici ca vomit unicorni.
Ideea e ca ne pierdem viata aiurea facand planuri si calcule. Daca stau sa ma gandesc, cele mai frumoase amintiri pe care le am sunt ale unor momente care nu au fost planuite. Si cele mai de cacat amintiri tot din momente neplanuite sunt, dar pot trai cu ele.
Nu ne facem planuri numai in legatura cu ce vom face, ci si in legatura cu cum vom fi. Vom fi cum suntem. Daca nu vom fi cum suntem, vom fi falsi. Si tristi. Si intr-un fel, atat de...noi. Vom fi omul care nu stie cum sa fie. Vom fi omul care traieste in razboiul dintre "cine e" si "cine ar trebui sa fie", deci nu stie cum sa fie.
Daca nu stii cum sa fii, inseamna ca in tine se da o lupta. Ai grija cine castiga.
Era o pilda tare frumoasa, despre o bunica ce ii spunea nepotului "In mine se duce o batalie intre doi lupi."
(e mai lunga, dar relevant aici e doar inceputul si finalul).
"Si care va castiga?" a intrebat nepotul.
"Cel pe care il hranesc."
Un citat frumos si inchei:
"Oare tu nu vezi ca nu mai stim sa traim, nu mai stim sa ne oprim, ca suntem mancati de vii de frica de "a fi"? Nu mai aratam urma de slabiciune, implicit de iubire. Cautam sa fim in trend, asa ca fiecare isi tine creierul curat, curat, il spala neincetat. (...) Suntem prea materialisti, superficiali, calculati, limitati. Nu mai stim sa fim spontani, sa ne indragostim, sa ne bucuram si sa apreciem." (Ana Manescu- Alter.ego.)
Comentarii