Rezervatia unicornilor- o recenzie mult prea sentimentala

Sunt oameni pe care i-am urma pânã la capãtul pãmântului fãrã sã clipim. Sunt oameni pentru care am merge pânã în Iad şi înapoi, doar ca sã le aducem o brichetã, sã îşi aprindã jointul. Acei oameni se numesc Prieteni. Nu îi confundaţi cu prietenii cu care beţi o bere, râdeţi, dar pe care îi doare la banana de sentimentele voastre. Ăştia de care vorbesc eu sunt Prieteni cu P mare. Știţi care e diferenţa dintre ãştia şi ãia cu care bei bere şi se trag pe cur când ai nevoie de ei? Bine, ar fi multe diferenţe, dar principala e cã atunci când eşti întrebat ce te leagã de oamenii ãştia, de Prieteni, nu vei rãspunde “prietenia”, ci “iubirea”. Ei nu sunt doar prietenii tãi, sunt parte din tine, se ţin de tine ca scaiul, nu poţi sã scapi de ei.

Cu prietenii de bere n-o sã te cerţi. pentru cã nu le pasã suficient cât sã se certe cu tine. Dacã te duci la ei de mânã cu o piţi siliconatã, o sã îi dea de bãut, o sã o accepte fãrã sã punã întrebãri. Prietenii cu P mare o sã îţi spunã: “Coaie, ce dracu’ umbli cu asta? Ce ai tu de învãţat de la asta, cum te modeleazã, ce plm beneficiu aduce vieţii tale?

M. are doi Prieteni: pe R. şi pe B. Beau împreunã, şi-o trag împreunã, urlã unul la altul, se rãnesc, se ceartã, dar impart aceeaşi realitate. Sunt inteligenţi, sunt diferiţi, sunt mândri. Trãiesc. Nu supravieţuiesc, chiar trãiesc cu adevãrat. Sunt altfel decât restul lumii. Sunt unicorni. Sunt prietenii care te-ar urma la capãtul lumii. Și totuşi, atunci când M. le spune cã va pleca la capãtul lumii, ei nu îl urmeazã.

Țipã, aruncã cu obiecte, fac scene dramatice, suferã ca proştii, dar nu zic “coaie, noi venim cu tine”.De ce?

De ce? Nu ştiu. Chestia asta m-a marcat, mi-a rãsturnat universul, mi-a distrus crezurile

Dupã ce am terminat de citit “Ani cu alcool şi sex”, am scris pe blog aşa:

Terminȃnd de citit şi volumul doi, am ajuns la concluzia cã unii oameni sunt fãcuţi sã rãmȃnã ȋn viaţa noastrã, pentru cã ne definesc.
 (…) Ȋn orice caz, oamenii ãsţia pleacã, dar revin ȋntotdeauna, indiferent cȃte şuturi le-ai da. Ȋţi iei şi tu porţia de şuturi de la ei, mai ȋnveţi ceva, poate mȃine vei uita ce ai ȋnvãţat, dar ei vor fi acolo, sã te ȋnveţe iar şi iar.

Poate atunci aveam nevoie sã cred asta, cã oamenii vor fi acolo. Cã eu pot sã îmi vãd de viaţa mea, sã plec la capãtul pãmântului (lucru pe care pe vremea aia, aveam de gând, la modul cel mai propriu, sã îl fac), iar ei, cumva, vor fi acolo.

Gândind aşa, mi-am permis sã fiu egoistã, sã mã gândesc numai la mine, într-o perioadã în care aveam o nevoie disperatã sã mã gândesc numai la mine. Din patru Prietene pe care le aveam atunci, am rãmas cu trei. Sunt trei Prietene care se ţin de mine ca scaiul, iar atunci când obosesc sã facã asta, mã ţin eu de ele.

Vorbeam zilele trecute cu S. şi îî ziceam “Tu vezi cã orice s-ar întâmpla, tragem una la alta?”. Iar ea mi-a rãspuns, cu o voce sincerã, care m-a marcat şi pe care nu o voi uita prea curând: “Da, aşa e.”

Am luptat sã fim prietene în copilãrie, atunci când pãrinţii ne-o interziceau (long story), am luptat atunci când aveam idei total diferite despre viaţã, şi nu am lãsat aceste idei sã ne separe. Nu ştiu dacã “luptã” e cuvântul potrivit, dacã ne defineşte. A fost ceva natural. Ca doi magneţi pe care îi pui la o depãrtare de câţiva milimetri, iar ei se atrag. Poţi sã spui cã luptã pentru a fi unul lângã altul, dar nu e chiar o luptã. E ceva mai presus de ei, mai presus de noi. Ceva ce vine din interior cu o forţa uimitoare.

Am intenţionat ca aceasta sã fie o recenzie. Nu prea mi-a ieşit. Nu poţi sã faci pur şi simplu o recenzie unei cãrţi ca asta. Și cum “Rezervaţia unicornilor” nu e o carte ca orice carte, asta nu e o recenzie ca orice recenzie.

Atunci când îmi place foarte mult o carte, o citesc pe nerãsuflate. De obicei e vorba despre cârţi scrise într-o manierã uşor de citit, cu multã acţiune. Dupã ce trec şi de ultima paginã, fac un pas în spate şi mã întreb: “cu ce am rãmas din cartea asta?”. Fac asta pentru cã într-o perioadã am citit multe fantasy-uri drãguţe, pe care îmi fãcea plãcere sã le citesc, dar care nu îmi aduceau nimic mie personal, în afarã de o altã carte bifatã ca şi cititã pe goodreads. Mie, ca om, ca personalitate, ca orice vreţi voi, nu îmi ofereau nimic acele cãrţi. Nu rãmâneam cu nimic din ele. Aşa cã am început sã caut un ceva, ceva destul de greu de explicat, acel ceva pe care îl are o carte bunã. O idee, un semn de întrebare, un sentiment. Orice altceva în afarã de sentimentul cã am citit cartea şi am tras apa.

Nu mã înţelegeţi greşit, nu judec acele cãrţi, sunt minunate într-o etapã anume a vieţii. Am trecut de acea etapã. Acum caut înţelesuri în contradicţii, caut sensuri acolo unde totul e fãrã sens. Caut provocãri. E un fel de a doua adolescenţã. Sau a treia, cine dracu’ stã sã le numere?

Cartea asta mi-a cutremurat realitatea, mi-a dat întrebãri acolo unde aveam certitudini. Mi-a dat insomnii, temeri, angoase. Și întrebãri, nu numai despre prieteni şi Prieteni, ci şi despre mine.
Dacã S. s-ar muta în Franţa, aş urma-o? Nu, pentru cã nu e loc pentru mine acolo. Dar dacã ar fi? Sunt Prietena ei. Aş urma-o la capãtul pãmântului? Poate cã aş face-o, dar atunci, ce fel de Prietenã aş fi pentru cei pe care i-aş lãsa aici? O prietenã, cu siguranţã. Pe de altã parte, sunt persoane care mi-au fost prieteni (credeam cã sunt Prieteni pe atunci) şi care stau la 10 sau la 40 de minute de mine, şi totuşi sunt atât de departe…

Iar cu Miku am fost Prietenã atunci când ne despãrţeau 228 de kilometri. (google maps, bre, Bucureşti-Craiova)

Asta mã face sã revin la ideea mea, cã dacã oamenii sunt fãcuţi sã facã parte din viaţa ta, vor gãsi o cale. Vom gãsi împreunã o cale.

Sã nu îmi spuneţi cã mi-ar pierdut din coerenţã, pentru cã ştiu deja. Am pierdut-o când am terminat de citit cartea, sau poate chiar înainte sã o termin. Dacã o gãsiţi, vã rog sã mi-o înapoiaţi. Am nevoie de ea.

Și aşa pe final, am vrut sã vã pun un citat care m-a dat şi mai mult peste cap. Zicea A. cã toţi oamenii vor pleca la un moment dat din viaţa noastrã. Siguranţa cu care o zicea era…dacã mai folosesc iar “cutremurãtor” o sã mã dau cu capu’ de masã. Era ca şi cum cineva te-ar fi luat şi te-ar fi bãgat într-un butoi cu apã rece. Gãsiţi voi un cuvânt care sã ilustreze chestia asta. Dar cum nu am cartea, pentru cã o citeşte Miku, iar pe Fb nu am gãsit citatul, va pun altul:

"Și am înțeles că iubirea nu mă făcea un bou trist, patetic, așa cum îi face pe mai toți oamenii. Iubirea nu însemna, pentru mine, capitulare și maturizare. Nu însemna că renunț. Dimpotrivă, iubirea mă făcea să vreau să lupt. Iubirea mă făcea să vreau să fiu tot ce aș putea fi vreodată. Iubirea mă îndemna să plec să-mi caut o lume și să caut, să caut cu ochii închiși, să caut turbat, disperat, până când aveam să găsesc una perfectă. Și potecile alea două, de care mă temusem dintotdeauna, pe care umblau de mână iubirea și moartea, iubirea în tine, moartea în afara ta, uneori schimbând pervers rolurile între ele, păreau cele mai firești lucruri care ți se pot întâmpla."

Ȋncã ceva şi acum chiar închei: nu mã luaţi cu “dar nu mi-ai zis nimic despre carte”. V-am zis cã e genialã şi cã stârneşte în tine sentimente şi contradicţii, te scoate din starea de leguma care ia totul ca fiind acolo şi pus deoparte pentru el. 

Dacã asta nu vã face sã citiţi cartea, atunci mergeţi sã vã uitaţi la televizor pe OTV.

Comentarii

Johnny Smiths a spus…
cu o recenzie ca asta ... cine sa priveasca OTV ?
Ramona a spus…
daca nu inteleg nimic din recenzia asta, atunci merita sa se uite a OTV :))
Roxana Ştiubei a spus…
fuuuuuck
mâine îmi pun comanda la cărţile astea, că nu se mai poate

Postări populare de pe acest blog

Pãrându-mi rãu de adolescenţã