Rasaritul inspiratiei
Ȋmi
trag un scaun la fereastrã, mã învelesc cu o pãturã, deschid geamul şi îmi
aprind o ţigare. Linia aia devine mai groasã, mai luminoasã, mai puternicã.
Steaua Anei e încã acolo, pe cer, ceva mai sus, dar la fel de strãlucitoare.
Dintr-o
data, vãd rãsaitul ca pe o luptã. Pe de o parte e noaptea, neagrã, misterioasã,
cu steaua aia care parcã face în ciudã, pe de altã parte lumina roz, care
ameninţã sã ia în stãpânire cerul.
Mã
încearcã tot felul de sentimente, parcã simt cã tot ceea ce credeam pânã acum
nu mai are importanţã, iar eu sunt micã, micã, într-un Univers cãruia nu îi
pasã.
Mã
întreb cum au putut unii scriitori sã descrie rãsãritul ca un final care
destramã misterul nopţii şi ce blasfemie e sã spui cã gata, rãsare soarele şi
se sfârşesc speranţele.
Când
vezi lumina aia cum luptã sã îţi aducã ţie o nouã zi, ţie, fir’a’r mã-ta a
dracu’ de nerecunoscãtor, cum poţi sã crezi cã dimineaţa e un final a ceva?
extras din "Ma sinucid maine"
Comentarii