Optimism

Cica erau doi frati gemeni - unul pesimist si unul optimist. Cel optimist era evident mereu multumit de toate, cel pesimist se plangea de orice. 
De ziua lui, Pesimistul primise o bicicleta rosie superba. Incepe sa bombane nefericit: 
- Da, o bicicleta! Pana invat sa merg pe ea... si pe urma o sa am o pana, o sa trebuiasca sa ii schimb cauciucul, o sa cad si o sa imi sparg capul! Tu, Optimistule, ce tot cauti acolo? Ce ai primit?
Optimistul:
- Am primit o balega si acum caut poneiul, ca trebuie sa fie pe aici pe undeva!

 Eu, de cand ma stiu, am fost pesimista. De ce? Pentru ca am considerat ca mai bine sa fiu pregatita pentru ce e mai rau, ca sa stiu cum sa fac fata a ceea ce la un moment dat reprezinta raul, decat sa imi fac sperante ca va fi bine si raul sa ma loveasca in bot.
Daca va fi rau, voi sti cum sa reactionez, iar daca va fi bine, voi avea o surpriza placuta.
Insa zilele astea, de cand ma zbat atat cu facultatea mortilor, am invatat sa fiu mai optimista.
Pentru ca am avut atatea pe cap, incat nu am mai fost in stare sa fac fata raului in toate formele lui. Asa ca, pentru sanatatea mea psihica, a trebuit sa ma conving ca va fi bine, ca sa nu explodez.
Si iata-ma pe mine spunandu-mi: o sa fie bine, in loc de cum naibii ma descurc cu asta, si sunt sigura pe mine ca stiu tot si o sa reusesc in loc de sa-mi bag picioarele ca nu mi-a intrat nimic in capul asta sec.
Poate a fost o parte autosugestie, o parte noroc, o parte stiinta, dar a functionat.
Ce o sa fac maine la examen? O sa iau 10, da-l in ma'sa', ca nu s-a inventat inca situatie careia sa nu ii fac eu fatza.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

P.S. Te iubesc

Imagine
Recenzie scrisa in cadrul campaniei vALLuntar,  iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA. p.s. Te iubesc de Cecelia Ahern Gerry nu era doar soţul lui Holly.Era sensul ei în viaţã, era motivul pentru care se trezea dimineaţa. Holly nu s-a dus la colegiu, ca sã petreacã mai mult timp cu Gerry, nu a vrut sã îşi construiascã o carierã, pentru cã tot ce îşi dorea era sã vinã ora 6 şi sã ajungã acasã, la Gerry. Sã îi fie soţie era pentru ea o slujbã cu normã întreagã, era tot ce îşi dorea şi o fãcea fericitã. Nu doar cã îl iubea pe Gerry, era dependentã de el. Gerry era pentru ea lumina care o cãlãuzea în viaţã. Dar ce-i de fãcut când lumina se stinge şi rãmâi singur în întuneric? Când sensul vieţii tale nu mai existã, de ce sã mai trãieşti? Când temelia vieţii tale, stâlpul care susţinea tot ce ai construit se prãbuşeşte, ce rãmâne de fãcut? Gerrt ştia cã va muri şi mai ştia şi cât de greu îi va fi lui Holly, aşa cã a lãsat un set de scrisori pentru ea. E...
Citiți mai multe

A doua recenzie in cadrul campaniei vALLuntar

Imagine
Recenzie scrisa in cadrul campaniei vALLuntar,  iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA. "Cheia" de Simon Toyne Câţi dintre noi nu ne-am pus întrebãri despre divinitate? Câţi nu ne-am întrebat de unde venim şi unde ne ducem, sau, şi mai important: de ce? Eu sper cã voi, cititorii mei, v-aţi întrebat asta, şi nu o data, ci de zeci de ori. Nu conteazã dacã nu aţi ajuns la niciun rãspuns, întrebarea face totul. Cred cã nu sunt singura care e supãratã pe Bisericã şi nu o mai ascultã când spune “Fiţi umili şi darnici…în timp ce noi, preoţii, avem vile şi BMV-uri.” Când a apãrut pentru prima data “Codul lui DaVinci”, lumea a explodat. De ce? Pentru cã avea sens. Pentru cã ne rãspundea la întrebãri, într-o mãsurã. Pentru cã avem nevoie de rãspunsuri, de rãspunsuri care sã se lege, şi pentru cã ne-am sãturat de mantra “crede şi nu cerceta”. Pentru cã mintea omului inteligent vrea sã descopere cerul şi ce e dincolo de el. Simon Toyne ne hrãneşte nevo...
Citiți mai multe

Viața și moartea se împletesc încet, iar ceasul nostru sună neîncetat pentru a ne demonstra propria-i putere.-citat by Miku

De ce e moartea subiect tabu? Oamenilor le e frica sa pronunte cuvantul. Bunica mea a murit. Nu e ceva neobisnuit. Vorba Biancai: bunicii mor. E o realitate. De ce ne invartim dupa deget si ne cacam atata pe noi? Da, e dureros, da, e greu, da, e o perioada in care nu mai stiu exact cine sunt, sau de ce, sau ce ar trebui sa fac. Dar sunt tot eu, aceeasi care eram acum un an, cand bunica era sanatoasa, aceeasi care eram saptamana  trecuta, cand era bolnava si eu o ingrijeam. Nu e ca si cum m-as fi transformat in portelan dintr-o data. Da, sunt mai impulsiva, nu mai am energie sa imi controlez toate pornirile, toata energia mea e consumata de suferinta. Si de aici incerc sa realizez ca nu doar moartea e subiect tabu, ci si suferinta. Oamenii nu stiu cum sa se comporte sau ce sa spuna, sunt stanjeniti daca vorbesti despre asta, iar daca plangi, deja s-au pierdut. Oameni buni, sunt o persoana autentica. Ma arat exact cine sunt. Daca vreau sa plang, o sa plang. Dar nu va asteptati ...
Citiți mai multe