Monolog

Mi-e dor de tine. Mi-e dor de tot.

Atat de dor incat simt ca ma sfasii pe dinauntru, ca ai luat cu tine ceva din mine despre care nu stiam ca e acolo, nu stiam ca imi trebuie, nu stiam ca iti apartine, am aflat doar cand a inceput sa imi lipseasca. Un fel de apendice, despre care nu stii ca se afla acolo pana nu se inflameaza si incepe sa te doara. Iar in urma ramane o durere care se stinge si o cicatrice care nu o sa dispara niciodata si din vreme in vreme, cand e nor, iti mai da un junghi.

Mi-e dor sa iti aud vocea, sa ma strigi sa iti fac dializa, sa ma faci sa rad. Nici nu stiam ca ma faci sa rad, dar acum imi dau seama, cand ma uit la ciorba si imi amintesc cum imi spuneai sa nu tai zarzavaturile mari, ca niste folostine. Si eu radeam, imi amintesc. Acum plang.

Mi-e dor de toate vorbele alea populare pe care le spuneai si mi-e teama ca o sa le uit. Copiii mei nu o sa aibe sansa sa le auda niciodata. Mi-e atat de dor si atat de ciuda ca nu te-am iubit mai mult cand am avut ocazia. Mi-e dor sa ma intrebi unde ma duc, nu ca sa ma controlezi, ci ca sa faci conversatie. Mi-e dor sa imi povestesti cum era cand erai copil.

Mi-e dor sa ma inveti sa fac mancare. Nu spuneai niciodata ca nu e buna. Ziceai "e buna, dar stii ce ar mai trebui sa ii pui...?" sau "e buna, dar stii ce sa faci data viitoare...?"

Ma tem ca o sa iti uit chipul si nu vreau. Nu pot sa imi ingadui asta.

In fiecare dimineata cand suna ceasul si intind mana sa il inchid, ma gandesc la tine, ma gandesc de cate ori ai intins mana spre ceasul ala sa il inchizi si la ce te gandeai atunci, daca iti era somn sau daca te trezisei deja, daca erai suparata sau fericita.

Da, ti-am pastrat ceasul. M-a durut sa il pastrez, m-a durut si sa il dau. Am invatat sa ma obisnuiesc cu durerea de a ma gandi la tine. Nu e drept, stii? Nu e drept sa trebuiasca sa suporti atata durere cand te gandesti la cineva drag. Cum pot unii oameni sa vorbeasca despre cei ce au murit, razand? Sa isi aminteasca lucruri amuzante din viata lor si sa rada?

Poate voi reusi candva. Poate o sa doara mai putin, cu timpul. Mi-a dovedit doar ca le vindeca pe toate. Vreau sa uit, dar nu vreau sa te uit. Niciodata.

Pentru ca te-am iubit.

Si te iubesc.


"Cu timpul, vei invata ca, incercand sa ierti sau sa ceri iertare,
sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie,
sa spui ca vrei sa fii prieten,
dinaintea unui mormant,
nu mai are nici un sens.
Dar din pacate, se invata doar cu timpul…”
Jose Louis Borges

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Pãrându-mi rãu de adolescenţã