Proba 16. Gustul copilariei, acum la atingerea unui singur buton!

Ȋmi amintesc şi acum cu drag de vacanţele petrecute alãturi de verişoarele mele la ţarã.

Vara alergam cãt era ziua de lungã, ne urcam în copaci şi înotam în rãu.

Iarna ne jucam în zãpadã, apoi intram în casã îngheţate şi ne certam pe locul cel mai apropiat de sobã.

Bunica fãcea pâine şi o bãga dupã sobã ca sã creascã, iar noi ne duceam tiptil şi ridicam prosopul care acoperea copaia, sã vedem cât a crescut. Nu auzise bunica atunci de cuptoare încorporabile sau de hotã. Mirosul de pâine se rãspândea în toatã casa, iar cuptorul din sobã era destinat coacerii.

Când ne prindea cã am ridicat prosopul sã vedem aluatul de pâine, bunica punea mâna pe arac şi începea sã ne alerge. Nu cã ar fi dat vreodatã în noi, era doar un teatru, iar noi ne amuzam foarte tare.

Cel mai important eveniment din an era pentru noi colindatul. Acolo, în satul natal al bunicilor noştri, se colindã la miezul nopţii. Nici nu puteam fi mai fericiţi: aveam voie sã stãm pânã târziu, era o aventurã.

Ȋn fiecare an de colindat, fãceam ceatã înca de pe la 8 seara. Adicã ne adunam cu toţii într-un loc, aşteptând colindatul. Adulţii stãteau intr-o camera, iar copiii în alta. Mâncam covrigi şi şorici, sorbeam câte o gurã din cana adulţilor când nu erau atenţi, ne bãteam cu perne şi ne distram pe cinste.

Nici nu am realizat când am trecut din camera copiilor în cea a adulţilor, când nu a mai fost nevoie sã gust pe ascuns din paharul cu vin, cãci aveam propriul pahar.

Anii au trecut pe nesimţite, verişoarele mai mari s-au cãsãtorit, una din ele a plecat în Spania, iar eu mã simt uneori, de colindat, ca o pasãre ce s-a rãtãcit de cuib.

Dupã ce a murit bunica, am încercat sã fac pâine. Nu e atât de uşor cum fãcea ea sã parã, cu toate cã am cuptor încorporabil, cumpãrat online de aici, mixer şi hotã. Am muncit mai puţin, cu aceste ustensile, dar am aflat cã gustul copilãriei nu se regãseşte într-un aliment, ci în sentimente şi amintiri.

Ȋn timp ce lãsasem aluatul la crescut, a venit nepoţelul meu şi a ridicat prosopul, sã vadã şi el cum creşte, exact cum fãceam eu cu verişoarele când eram mici.

“Nu ridica, prinde aer rece şi nu mai creşte!” m-am repezit sã îi spun.


Pe jumãtate râzând, pe jumãtate plângând, m-am gândit cã am nevoie de un arac.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

P.S. Te iubesc

Imagine
Recenzie scrisa in cadrul campaniei vALLuntar,  iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA. p.s. Te iubesc de Cecelia Ahern Gerry nu era doar soţul lui Holly.Era sensul ei în viaţã, era motivul pentru care se trezea dimineaţa. Holly nu s-a dus la colegiu, ca sã petreacã mai mult timp cu Gerry, nu a vrut sã îşi construiascã o carierã, pentru cã tot ce îşi dorea era sã vinã ora 6 şi sã ajungã acasã, la Gerry. Sã îi fie soţie era pentru ea o slujbã cu normã întreagã, era tot ce îşi dorea şi o fãcea fericitã. Nu doar cã îl iubea pe Gerry, era dependentã de el. Gerry era pentru ea lumina care o cãlãuzea în viaţã. Dar ce-i de fãcut când lumina se stinge şi rãmâi singur în întuneric? Când sensul vieţii tale nu mai existã, de ce sã mai trãieşti? Când temelia vieţii tale, stâlpul care susţinea tot ce ai construit se prãbuşeşte, ce rãmâne de fãcut? Gerrt ştia cã va muri şi mai ştia şi cât de greu îi va fi lui Holly, aşa cã a lãsat un set de scrisori pentru ea. E...
Citiți mai multe

A doua recenzie in cadrul campaniei vALLuntar

Imagine
Recenzie scrisa in cadrul campaniei vALLuntar,  iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA. "Cheia" de Simon Toyne Câţi dintre noi nu ne-am pus întrebãri despre divinitate? Câţi nu ne-am întrebat de unde venim şi unde ne ducem, sau, şi mai important: de ce? Eu sper cã voi, cititorii mei, v-aţi întrebat asta, şi nu o data, ci de zeci de ori. Nu conteazã dacã nu aţi ajuns la niciun rãspuns, întrebarea face totul. Cred cã nu sunt singura care e supãratã pe Bisericã şi nu o mai ascultã când spune “Fiţi umili şi darnici…în timp ce noi, preoţii, avem vile şi BMV-uri.” Când a apãrut pentru prima data “Codul lui DaVinci”, lumea a explodat. De ce? Pentru cã avea sens. Pentru cã ne rãspundea la întrebãri, într-o mãsurã. Pentru cã avem nevoie de rãspunsuri, de rãspunsuri care sã se lege, şi pentru cã ne-am sãturat de mantra “crede şi nu cerceta”. Pentru cã mintea omului inteligent vrea sã descopere cerul şi ce e dincolo de el. Simon Toyne ne hrãneşte nevo...
Citiți mai multe

Viața și moartea se împletesc încet, iar ceasul nostru sună neîncetat pentru a ne demonstra propria-i putere.-citat by Miku

De ce e moartea subiect tabu? Oamenilor le e frica sa pronunte cuvantul. Bunica mea a murit. Nu e ceva neobisnuit. Vorba Biancai: bunicii mor. E o realitate. De ce ne invartim dupa deget si ne cacam atata pe noi? Da, e dureros, da, e greu, da, e o perioada in care nu mai stiu exact cine sunt, sau de ce, sau ce ar trebui sa fac. Dar sunt tot eu, aceeasi care eram acum un an, cand bunica era sanatoasa, aceeasi care eram saptamana  trecuta, cand era bolnava si eu o ingrijeam. Nu e ca si cum m-as fi transformat in portelan dintr-o data. Da, sunt mai impulsiva, nu mai am energie sa imi controlez toate pornirile, toata energia mea e consumata de suferinta. Si de aici incerc sa realizez ca nu doar moartea e subiect tabu, ci si suferinta. Oamenii nu stiu cum sa se comporte sau ce sa spuna, sunt stanjeniti daca vorbesti despre asta, iar daca plangi, deja s-au pierdut. Oameni buni, sunt o persoana autentica. Ma arat exact cine sunt. Daca vreau sa plang, o sa plang. Dar nu va asteptati ...
Citiți mai multe