Proba 16. Gustul copilariei, acum la atingerea unui singur buton!

Ȋmi amintesc şi acum cu drag de vacanţele petrecute alãturi de verişoarele mele la ţarã.

Vara alergam cãt era ziua de lungã, ne urcam în copaci şi înotam în rãu.

Iarna ne jucam în zãpadã, apoi intram în casã îngheţate şi ne certam pe locul cel mai apropiat de sobã.

Bunica fãcea pâine şi o bãga dupã sobã ca sã creascã, iar noi ne duceam tiptil şi ridicam prosopul care acoperea copaia, sã vedem cât a crescut. Nu auzise bunica atunci de cuptoare încorporabile sau de hotã. Mirosul de pâine se rãspândea în toatã casa, iar cuptorul din sobã era destinat coacerii.

Când ne prindea cã am ridicat prosopul sã vedem aluatul de pâine, bunica punea mâna pe arac şi începea sã ne alerge. Nu cã ar fi dat vreodatã în noi, era doar un teatru, iar noi ne amuzam foarte tare.

Cel mai important eveniment din an era pentru noi colindatul. Acolo, în satul natal al bunicilor noştri, se colindã la miezul nopţii. Nici nu puteam fi mai fericiţi: aveam voie sã stãm pânã târziu, era o aventurã.

Ȋn fiecare an de colindat, fãceam ceatã înca de pe la 8 seara. Adicã ne adunam cu toţii într-un loc, aşteptând colindatul. Adulţii stãteau intr-o camera, iar copiii în alta. Mâncam covrigi şi şorici, sorbeam câte o gurã din cana adulţilor când nu erau atenţi, ne bãteam cu perne şi ne distram pe cinste.

Nici nu am realizat când am trecut din camera copiilor în cea a adulţilor, când nu a mai fost nevoie sã gust pe ascuns din paharul cu vin, cãci aveam propriul pahar.

Anii au trecut pe nesimţite, verişoarele mai mari s-au cãsãtorit, una din ele a plecat în Spania, iar eu mã simt uneori, de colindat, ca o pasãre ce s-a rãtãcit de cuib.

Dupã ce a murit bunica, am încercat sã fac pâine. Nu e atât de uşor cum fãcea ea sã parã, cu toate cã am cuptor încorporabil, cumpãrat online de aici, mixer şi hotã. Am muncit mai puţin, cu aceste ustensile, dar am aflat cã gustul copilãriei nu se regãseşte într-un aliment, ci în sentimente şi amintiri.

Ȋn timp ce lãsasem aluatul la crescut, a venit nepoţelul meu şi a ridicat prosopul, sã vadã şi el cum creşte, exact cum fãceam eu cu verişoarele când eram mici.

“Nu ridica, prinde aer rece şi nu mai creşte!” m-am repezit sã îi spun.


Pe jumãtate râzând, pe jumãtate plângând, m-am gândit cã am nevoie de un arac.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Pãrându-mi rãu de adolescenţã