Ma sinucid maine

Am terminat de scris si partea a doua.

Asa incepe:

Partea a doua: mã sinucid mâine

“Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine,

fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plângerii.

Port un doliu din naştere -doliul acestei lumi.”

Emil Cioran

Ȋmi amintesc prima zi în care am vãzut-o pe Ana. A fost ziua în care m-am dus sã mã înscriu la liceu. De câteva zile mã tot certam cu mama, care vroia sã mã înscrie la Bolintineanu. Eu aş fi vrut la Lazãr şi aveam medie sã intru. Visam cu ochii deschişi la liceul lui Bãjenaru, la cum aş putea sã mã plimb cu barca în Cişmigiu în zilele în care n-am chef de şcoalã, la fel la personajele din Cişmigiu&co.

Dar mama o ţinea pe a ei cu Bolintineanu, cã e mai aproape, de parcã ar fi avut impresia cã poate sã mã controleze dacã mã duc la un liceu din cartier. Aşa cã am intrat pe poarta liceului pe jumãtate târâtã, cu ochii roşii de plans şi urând tot ce mã înconjoarã.

Dupã ce am depus dosarul la secretariat, între douã runde de muci şi suspine, am ieşit în curte, unde am vãzut-o pe Ana, stând pe bancã şi fumãnd o ţigare. Mama o bodogãnit ceva de genul “liceu de depravaţi” când a trecut pe lângã ea, iar replica mea “nu tu ai vrut sã vin aici?” era sã îmi aducã o palmã peste bot.

Asa se incheie:

-Ce te-ar face sã nu te mai sinucizi? Întreabã tipul.

Se pare cã a renunţat la ideea cu cureaua.

Chiar, ce?

Ana. Doar Ana.

Dar ca sã schimbe ceva, ar trebui sã se întoarcã în trecut, pentru cã nimic din ce ar face acum nu m-ar putea opri, poate doar sã amâne inevitabilul.

Sunt oameni care atunci când se schimbã, nu se schimbã în întregime, rãmân aceeaşi în esenţã. Nu îşi schimbã gândirea şi felul de a acţiona, doar pun o mascã nouã peste cea veche, pe care o aveau, dar din când în când, atunci cand sunt obosiţi sau distraşi, li se vede adevãrata faţã ascunsã, adevãratul eu, nucleul peste care au tras atâtea straturi de minciuni.

Și mai sunt oameni care se schimbã radical, se transformã. Aşa cum m-am schimbat eu când am întâlnit-o prima datã pe Ana. Nu mulţi au aceastã putere de metamorfozare, dar Ana este unul dintre ei. De aceea, orice ar face acum, ar fi degeaba: deja s-a schimbat, s-a transformat, nu la suprafaţã, ci în esenţã, iar pentru o astfel de schimbare nu existã cale de întoarcere.

Singurul meu regret este cã nu am reuşit sã aflu ce a schimbat-o. Dar am oboist sã încerc şi e târziu, cerul s-a luminat, iar soarele începe sã rãsarã.

Mã ridic de pe bancã.

-Stai! Zice tipul.

Scoate un şerveţel, gãseşte un pix prin buzunar şi noteazã ceva.

-Ia, sunã-mã mâine. Știi tu, sã îmi zici dacã te-ai sinucis.

Ȋl iau şi pornesc spre casã. Arunc şerveţelul cu numãrul de telefon la primul coş, pentru cã nu mai existã mâine, mâine e deja astãzi şi astãzi mã sinucid.

+doua idei noi pentru coperta, ambele cu Taylor Momsen. (o ador pe tipa!)