Tot in criza

Ma gandesc uneori ce-ar fi daca nu as fi ales psihologia. Daca as fi ales jurnalismul, asa cum mi-a trecut prin minte, la un moment dat.
Daca ar fi fost asa, nu as mai fi stiut ca persoana X are nevoie de atentie sau afectiune, ca face proiectii, ca are o stima de sine scazuta, nu ar fi trebuit sa ma gandesc la ce fel de feedback ii ofer, la ce e mai bine pentru el/ea. N-as fi fost eu mai fericita? Nu-mi mai bateam capul cu probleme altora, nu ma zbateam pentru nimeni, in afara de mine.


Sau poate ca m-as fi zbatut, intotdeauna am avut pornirea asta, dar nu as fi avut instrumentele necesare. Sa nu ma intelegeti gresit, nici acum nu sunt vreun geniu.

Uneori mi se pare ca ma impovarez prea tare, car problemele altora in spate, iar asta e obositor in draci, Nu pot sa zic "stii, nu imi pasa", sau "stii, esti un nesimtit", pentru ca eu ma gandesc ce sa afla in spatele acestor lucruri, incerc sa il/o ajut, simt ca am o datorie fata de el/ea. Si asta e o prostie, eu ar trebui sa imi traiesc viata independent de psihologie, pentru ca psiuhologia nu e viata.

Ma consoleaza gandul ca nu as fi aflat atat de multe despre mine, dar ce credeti? Nici asta nu ma ajuta foarte mult, pentru ca desi am aflat ca sunt egocentrica si am stari bipolare(ba tendinde spre narcisism, ba incredere in sine foarte scazuta) habar n-am cum sa schimb asta.

Nu era mai bine sa nu stiu toate astea? Poate, dar incerc sa nu ma gandesc prea mult la asta.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Pãrându-mi rãu de adolescenţã