Fericire si tristete, 2in1 ca balsamul

Friends Are Family

Nu e pentru prima data cand traiesc sentimentul asta, dar astazi a fost mai profund decat oricand; e pe jumatate fericire, pe jumatate tristete.

Fericire, pentru ca am o prietena atat de buna incat atunci cand stau alaturi de ea si familia ei, ma simt ca si cum as face si eu parte din acea familie, ma simt de-a lor, ma simt acasa.

Tristete, pentru ca intotdeauna mi-am dorit o familie numeroasa, dar nu am avut parte de ea.
O si mai mare tristete, pentru ca acea familie exista, si totusi e inaccesibila.

Imaginati-va o curte plina cu oameni, vreo 20 de persoane, toate rude: matusi, unchi, veri, bunici, veri de-ai verilor, veri prin alianta si inca niste veri de gradul 3. Vorbesc, isi fac farse, rad, se mai "impung".

Nu au timp de stat degeaba, toti au treaba, si totusi, in timp ce isi fac treburile, vorbesc unii cu altii, nu sunt prea ocupati pentru a socializa. Copiii alearga prin curte, impiedicandu-se de picioarele adultilor, mai sparg un vas, se mai iau la tranta, ii mai alearga bunicu' cu matura, toti sunt veseli si rad.


Iar eu sunt acolo, in mijlocul lor, bagata pana la coate intr-un lighean cu detergent si spaland la vase. Rad la glumele lor, le raspund, si ma simt in mijlocul acestor straini fericita, acceptata, iubita. Ma dor falcile de la atata ras, prietena mea cea mai buna e langa mine, bagata in alt lighean cu alte vase, soptind glume deocheate pe sub barba.

Cainii latra, cocosul canta, copiii tipa, toata lumea vorbeste, totul e un haos, dar un haos ordonat si plin de intelegere, toleranta si fericire.

In aceste momente pline de fericire, imi lipseste cel mai mult familia mea, adevarata mea familie, cea pe care o am si totusi nu o voi avea niciodata.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

P.S. Te iubesc

Imagine
Recenzie scrisa in cadrul campaniei vALLuntar,  iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA. p.s. Te iubesc de Cecelia Ahern Gerry nu era doar soţul lui Holly.Era sensul ei în viaţã, era motivul pentru care se trezea dimineaţa. Holly nu s-a dus la colegiu, ca sã petreacã mai mult timp cu Gerry, nu a vrut sã îşi construiascã o carierã, pentru cã tot ce îşi dorea era sã vinã ora 6 şi sã ajungã acasã, la Gerry. Sã îi fie soţie era pentru ea o slujbã cu normã întreagã, era tot ce îşi dorea şi o fãcea fericitã. Nu doar cã îl iubea pe Gerry, era dependentã de el. Gerry era pentru ea lumina care o cãlãuzea în viaţã. Dar ce-i de fãcut când lumina se stinge şi rãmâi singur în întuneric? Când sensul vieţii tale nu mai existã, de ce sã mai trãieşti? Când temelia vieţii tale, stâlpul care susţinea tot ce ai construit se prãbuşeşte, ce rãmâne de fãcut? Gerrt ştia cã va muri şi mai ştia şi cât de greu îi va fi lui Holly, aşa cã a lãsat un set de scrisori pentru ea. E...
Citiți mai multe

A doua recenzie in cadrul campaniei vALLuntar

Imagine
Recenzie scrisa in cadrul campaniei vALLuntar,  iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA. "Cheia" de Simon Toyne Câţi dintre noi nu ne-am pus întrebãri despre divinitate? Câţi nu ne-am întrebat de unde venim şi unde ne ducem, sau, şi mai important: de ce? Eu sper cã voi, cititorii mei, v-aţi întrebat asta, şi nu o data, ci de zeci de ori. Nu conteazã dacã nu aţi ajuns la niciun rãspuns, întrebarea face totul. Cred cã nu sunt singura care e supãratã pe Bisericã şi nu o mai ascultã când spune “Fiţi umili şi darnici…în timp ce noi, preoţii, avem vile şi BMV-uri.” Când a apãrut pentru prima data “Codul lui DaVinci”, lumea a explodat. De ce? Pentru cã avea sens. Pentru cã ne rãspundea la întrebãri, într-o mãsurã. Pentru cã avem nevoie de rãspunsuri, de rãspunsuri care sã se lege, şi pentru cã ne-am sãturat de mantra “crede şi nu cerceta”. Pentru cã mintea omului inteligent vrea sã descopere cerul şi ce e dincolo de el. Simon Toyne ne hrãneşte nevo...
Citiți mai multe

Viața și moartea se împletesc încet, iar ceasul nostru sună neîncetat pentru a ne demonstra propria-i putere.-citat by Miku

De ce e moartea subiect tabu? Oamenilor le e frica sa pronunte cuvantul. Bunica mea a murit. Nu e ceva neobisnuit. Vorba Biancai: bunicii mor. E o realitate. De ce ne invartim dupa deget si ne cacam atata pe noi? Da, e dureros, da, e greu, da, e o perioada in care nu mai stiu exact cine sunt, sau de ce, sau ce ar trebui sa fac. Dar sunt tot eu, aceeasi care eram acum un an, cand bunica era sanatoasa, aceeasi care eram saptamana  trecuta, cand era bolnava si eu o ingrijeam. Nu e ca si cum m-as fi transformat in portelan dintr-o data. Da, sunt mai impulsiva, nu mai am energie sa imi controlez toate pornirile, toata energia mea e consumata de suferinta. Si de aici incerc sa realizez ca nu doar moartea e subiect tabu, ci si suferinta. Oamenii nu stiu cum sa se comporte sau ce sa spuna, sunt stanjeniti daca vorbesti despre asta, iar daca plangi, deja s-au pierdut. Oameni buni, sunt o persoana autentica. Ma arat exact cine sunt. Daca vreau sa plang, o sa plang. Dar nu va asteptati ...
Citiți mai multe