Dear diary...









 

In birou este liniste, iar eu ascult zgomotul facut de masinile de pe Magheru. E un zgomot neplacut. Bazaitul de albine armonios, are...ceva. Viata. Zgomotul asta e haotic, deranjant. Ai zice ca masinile sunt pline de furie si temperamentale. Ai zice ca se cearta, fiecare mergand intr-o directie, nestiind incotro s-o apuce exact. Ca gandurile mele. Si simt ca ma sufoca, nu le mai suport zgomotul suparat, care transmite la fiecare doua secunde ganduri contradictorii.
Stai. Nu, misca-te, ce naiba! Unde te duci atat de hotarata? Nu vezi ca gresesti? Du-te, du-te, nu conteaza ce ai in fata! Doar nu vrei sa ajungi conservatoare...
Si as vrea sa apas butonul de la telecomanda si sa inceteze. Sa inchid ochii, sa vad intunericul, sa ma relaxez.
Si cand aproape reusesc sa ma linistesc, parca cineva imi sopteste la ureche, facandu-ma sa tresar si sa mi se zbarleasca parul de pe ceafa: "Ramonica!"
Doua lucruri urasc in viata: nedreptatea, si sa mi se spuna "Ramonica". Iar astazi am avut parte de ambele. Din plin, as zice.
Dar iata, ca soarele a asfintit in timp ce eu scriam si s-a facut intuneric. Intunericul schimba lucrurile si le schimba in bine, pentru ca la lumina lunii parca nu mai sunt atat de vizibile, de stralucitoare ca reclama unei firme si de puternice toate rautatile de peste zi.
Iar maine, cand o sa imi beau cafeaua de dimineata, asteptand sa plec acasa, nici masinile, nici gandurile mele, nu vor mai fi atat de zgomotoase si haotice.




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Pãrându-mi rãu de adolescenţã