Ultima scrisoare

Uitasem de rubrica " Scrisori pentru Jimmy". Uitasem, pentru ca nu m-a mai afectat. Am gasit-o intamplator pe blog, cand cautam altceva si m-am hotarat sa o inchei, cu o ultima scrisoare.






Draga Jimmy,

Am auzit de multe ori spunandu-se ca este un fel de blestem felul in care timpul sterge amintirile. Ca este tragic felul in care astazi nu mai inseamna nimic o persoana care ieri insemna totul. Eu cred ca este o binecuvantare. Cum altfel am putea sa ne traim viata, daca am fi zilnic bantuiti de fantomele trecutului? Cum am putea sa construim ceva nou, daca nu ne ridicam din ruine si nu aruncam ce e vechi si deteriorat?
Oricat de cliseic ar suna, stiu ca timpul vindeca orice rana, iar asta ma ajuta enorm. Cand simt ca nu mai pot, imi spun "peste o luna nu va mai durea atat de mult, iar peste un an abia imi voi mai aduce aminte." Si functioneaza. iata, ca a trecut un an si uitasem.
Cu tine, am simtit ca traiesc un vis. Era un vis pe care il tineam strans, cu ambele maini, dar fara sa imi dau seama, mi-a scapat printre degete, iar cand am realizat asta, era deja pe jos, spart, facut bucati. Degeaba am incercat din rasputeri sa il repar, era ca un puzzle deteriorat, si chiar cand am reusit, dupa multa munca, sa pun partile la loc, era defect. Bucatile nu se mai potriveau, nu a rezultat acel tot perfect si inseparabil care a fost la inceput. Era un puzzle pe care cineva l-a calcat in picioare. Si ma uitam la toate acele piese, mandra si uluita de munca mea, asteptand sa vad rezultatul. Nu a mers. Piesele erau sifonate, indoite, traumatizate, distante. Erau schimbate.
Asa ca am luat puzzleul, l-am impachetat frumos si l-am pus bine, alaturi de jucariile din copilarie, de care m-am atasat si pe care nu ma lasa sufletul sa le arunc.
Intelegi?
Tin la acel puzzle, va ramane o bucata din viata mea.
Cand faci un puzzle, nu conteaza atat opera finala, ci timpul petrecut sa il faci. Conteaza ce ai invatat, conteaza micile bucurii pe care le-ai avut cand ai reusit sa gasesti piesa potrivita si sa mergi mai departe.
Ei da, ai fost un puzzle. Acum esti undeva in sufletul meu, o amintire veche, ce va deveni si mai veche, alaturi de papusile cu care ma jucam cand eram mica. Nu te voi arunca, dar nici mai ai ce sa cauti in viata mea de acum.
Din cand in cand, voi desface cu nostalgie cutiile, amintindu-mi acea perioada. Doamne, ce perioada frumoasa a fost!!Nici nu stii cate mi-ai daruit. Daca ai sti ce persoana extraordinara esti, s-ar schimba multe in viata ta. Mi-ar placea sa iti spun asta, dar nu stiu sa o fac, pentru ca oricum nu m-ai crede.


Am inceput sa iti scriu aceste scrisori ca un strigat de ajutor, dar nu m-ai auzit. Am sperat sa iti dai seama cat de mult contezi pentru mine. Contai. Atunci contai. Acum... 
Inca mai ai un loc in viata mea. Dar nu e acelasi loc pe care l-ai avut atunci. Locul ala apartine altei persoane. Apartinei persoanei care erai tu in urma cu un an si nimeni altcineva nu il poate ocupa. Nici macar tu cel din prezent.

Si iar in vin in minte versurile din poezia asta:

A incercat să-l mai invie
Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut în tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!...

(Elena Farago- Gandacelul)
 
...dar fiecare pe drumul lui.



Comentarii

Johnny Smiths a spus…
Ce frumos, un puzzle undeva pe un raft . Nici prea aproape, dar nici chiar atat de departe.

Succes in continuare.

Postări populare de pe acest blog

Pãrându-mi rãu de adolescenţã