Proba 11. Jocurile copilariei versus jocurile vietii de adult

Ȋmi amintesc şi acum dupã-amiezele din copilãria mea: ieşeam în faţa blocului şi mã jucam cu vecinii pânã se lãsa noaptea. Dintre toate jocurile, preferatul nostru şi totodatã spaima pãrinţilor era Frunza.

Ajungeam acasã cu genunchii juliţi şi cu hainele rupte, pentru cã scopul jocului era sã ne scoatem unii pe alţii din perimetrul desenat cu creta pe asfalt. Ne împingeam, ne trãgeam de haine, era un calvar. Destul de violent, jocul ãsta, acum realizez. Probabil din acest motiv ne şi plãcea sã îl jucãm: descãrcam prin intermediul sãu o parte din neplãcerile noastre de copii.

Cumva, am transpus unele dintre jocurile copilãriei în viaţa de adult: jucãm “baba oarba” fãrã sã ne dãm seama, atunci când suntem orbi la ceea ce se întâmplã în jurul nostru, “leapşa”, când fugim de responsabilitãţi şi încercãm sã le pasãm subtil altcuiva, “ţarã, ţarã, vrem ostaşi”, când câutãm sã atragem alãturi oameni de care avem nevoie.

Jocul “de-a v-aţi ascunselea” este şi el prezent în viaţa de adult, atuci când ne ferim, ne ascundem de consecinţele faptelor noastre, iar când vrem sã mai urcãm o treaptã în carierã, parcã ne-am juca “1,2,3, la prete stai!”.

“Adevãr sau provocare”? Pentru mine, atunci când mint, ceea ce se întâmplã extrem de rar, este o adevãratã provocare sã ţin minte ce am minţit, pe cine şi în ce circumstanţe. Acesta este motivul real pentru care spun adevãrul. Aşa cum este el, dureros sau nu, n-am cum sã îl uit, iar asta îmi face viaţa cu mult mai uşoarã.

Nu ştiu alţii cum au fost crescuţi, dar eu am învãţat de micã ce înseamnã neajunsul. Este o lecţie durã, dar foarte utilã. Un fel de Școalã a vieţii, o Școalã de luptã, care te învaţa cum sã faci faţã greutãţilor pe frontul vieţii, sã dobândeşti abilitãţi de adaptare, putere, şi o veşnicã dorinţã de a reuşi.

Fugim de multe lucruri în viaţã, de fapt, întreaga noastrã viaţã e un maraton la care nici nu ştim cã participãm. Fugim de tristeţe, de eşec, de singurãtate. Dar cel mai des fugim de “Jocurile foamei”. Ȋn fiecare lunã ne avântãm într-un joc de strategie şi planificare a finanţelor.

Cred cã omul a avut dintotdeauna frica de foame, ca un instinct de auto-conservare. Acest impuls i-a împins pe oameni sã vâneze, de-a lungul timpului, iar pe cei mai paşnici sã cultive pãmântul. Acelaşi instinct ne impinge în prezent sã ne cãutãm locuri de muncã bine plãtite.

Bine, unii dintre noi cad în extrema cealaltã şi mãnâncã obsesiv. Poate vor sã îşi facã provizii serioase, care le-ar ajunge şi pentru o iarnã ca cele din “Urzeala tronurilor”, care ţine câţiva ani.

Ȋn trecut, oamenii slabi erau priviţi ca fiind…ei bine, slabi, dar din toate punctele de vedere, incluzând forţã şi comportament. Poate de aici vine şi expresia “slab de înger”.

Și mai e o expresie pe care o foloseau bunicii noştri, şi care este în contradicţie cu principiile noastre actuale, şi anume “gras şi frumos”.

Graşi sau slabi, tineri sau bãtrâni, toţi ne pretãm la diverse jocuri, conştient sau nu.  Ca în “raţele şi vânãtorii”, încercãm sã ne ferim de ceea ce vrea sã ne loveascã şi facem tot posibilul sã ieşim învingãtori din acest complex joc numit viaţã.

Articol scris in cadrul concursului SuperBlog2013.