Proba 14. Blogging cu umor

Pentru proba sposorizata de Reeija, voi posta cateva fragmente din romanul meu "Ma sinucid maine". Romanul este inca nepublicat, (sper ca) este doar o chestiune de timp pana va vedea tiparul.

“Privind la librãrie, îmi amintesc de cum am fost cu Ana sã îmi iau o carte, în clasa a zecea. Ea se plimba printre rafturi, deschidea cãrţi la nimerealã şi citea cu voce tare un pasaj de pe la mijloc. Aşa alegea cãrţile: dacã îi plãcea ce a citit, cumpãra cartea.
A nimerit un roman erotic şi a început sã citeascã o scenã de sex descrisã cu multe amãnunte. Râdeam şi acompaniam descrierea cu gemete, pânã a venit vânzãtoarea şi ne-a dat afarã. Ana insista cã vrea sã cumpere cartea, cã i-a plãcut.
-Acum înţeleg la ce se referã oamenii când zic despre o carte “n-am putut s-o las din mânã”, a zis Ana, în timp ce fugeam de paznicul care alerga în doru’ lenii dupã noi.”


“Ȋntr-o zi, stãteam cu Elena, vecina şi amica ei la care dormeam eu, în faţa unei cabane care pãrea abandonatã. Alesesem locul pentru ca era pustiu, ne luasem nişte bere si un pachet de ţigãri şi ne tratam şi noi, aşa, ca fetele.
-Ȋţi dai seama ce privelişte tare are ãsta de la mansardã? Mã trezesc eu sã contemplu. Vede şi pãdurea, şi Argeşul. Da’, chiar, cine stã aici? Sau, stã cineva aici?
-Aaa, e a unui poet, ãla de apare pe la televizor, cum îl cheamã, zice Elena. Ala, mã, cu pãrul alb în cap, sigur îl ştii!
Da, clar, ştiu cine e! Ți se pare cã noi, la Bucureşti, ne ştim toţi între noi, ca voi, aici?
Ana râde şi îmi face semn cã habar nu are a cui e casa.
-Dar e casa lui de vacanţã, zice. Nu l-am mai vãzut de câţiva ani pe aici.
-Pãcat. Dacã ar fi cabana mea, aş veni în fiecare weekend aici.
-Sã vezi ce frumoasã e de dinãuntru, zice Elena.
-Ai intrat?
-Da, înainte, când mai venea el pe aici, o plãtea pe mama sã vinã sã dea de mâncare la câini şi am venit şi eu cu ea de mai multe ori. Ce mobilã, frateeee! Hai mã, chiar nu îl ştiţi?
-Mai dã-l dracu’ de poet cãrunt. Hai sã intrãm şi noi, sã vedem cum e înãuntru.
-Eşti tâmpitã? Sã spargem uşa? Se impacienteazã Ana.
-Nu, tuto, folosim intrarea tuturor hoţilor: geamul.
Nu mai ştiu exact cum am fãcut, parcã am dat cu banu’ şi am decis sã punem nişte cãrãmizi unele peste altele şi pe jumãtate cãţãrându-mã, pe jumãtate împinsã de Ana şi Elena, am ajuns în balcon. Era o privelişte absolt superbã, mã ofticam numai cã nu am aparatul foto la mine.
Ana a început şi ea sã se caţere, dar pânã sã îi dau mâna, sã o ajut sã urce, aud o voce de istericã de muiere strigând “Hoţii, sãriţi, hoţii!!”
Unde, unde?
Cãcat, noi suntem hoţii!
Ana a cãzut grãmadã cu cãrãmizile, distrugând orice şansã ca eu sã am o coborâre linã. A dracu’ femeie, încã mai ţipa. Era cocoţatã pe o scarã, spãlând geamurile bisericii care se afla în apropierea casei .
Mi-am luat inima în dinţi, rugându-mã tacit ca Dumnezeu sã existe şi sã transforme marmura de dedesubtul balconului într-o saltea pufoasã, apoi am sãrit. Am aterizat în picioare, dar jur cã picioarele mele n-au mai fost de atunci ce erau odatã.
Ne uitam una la alta ca trei tembele. Ȋncotro? Drumul pe care venisem trecea periculos de aproape de femeia urcatã pe scarã. Ȋncã mai ţipa, dar nici vorbã sã coboare de acolo.
Aşa cã am pornit-o pe dealul ce cobora abrupt spre Argeş. Foarte abrupt. Extrem de abrupt. Și plin de tufişuri înalte, cu crengi ascuţite. Și ciulini. Probabil şi şerpi, cine dracu’ a stat sã se uite şi dupã ei? Când pe coate, când pe burtã, când pe fund, am coborât dealul. Pantalonii mei preferaţi, albi, trei sferturi, s-au transformat pânã jos în nişte pantaloni scurţi, verzi-maro.
-Ai auzit, maicã, ce s-a întâmplat? Ne zice mama Elenei câteva ore mai târziu, când ajungem la ea acasã, dupã o baie în Argeş. Nişte golani au încercat sã jefuiascã vila aia de pe deal, aia a lu’ scriitoru’ ãla, mã, cum îl cheamã? Nu-i mai saturã Dumnezeu de bani, auzi, tu, ziua în amiaza mare…”

“Dacã mã uit mai bine la tip, mi se pare cã seamãnã cu unu’ pe care l-am cunoscut la mare, în Vamã, acu’ câţiva ani. Sã îl fi chemând Florin sau Sorin…am uitat.
Terminasem liceul şi nici eu, nici Ana, nu aveam chef sã mergem la banchetul de final, plin de fete îmbrãcate în rochii roz cu paiete, maneliste din cap pânã-n picioare, care susţin  cã “ascultã de toate”. Aşa cã am ales sã petrecem în felul nostru: cu nişte bani în buzunar, trei haine aruncate într-un ghiozdan, ţup, în tren, şi hai în Vamã.
Acolo l-am cunoscut pe tipul ãsta, destul de înspãimântãtor la prima vedere, câtamai matahala de om, dar foarte de treabã. Era cu un prieten şi înotau destul de departe, în larg, apoi se întorceau la mal. Iar înotau si iar se întorceau.
-Mã, voi ce vreţi sã faceţi? I-am întrebat cam a şasea oarã când s-au întors pe plajã.
-Vezi tu geamandura aia? Zice Florin, sau cum l-o fi chemând.
-O vãd, aşa, ce-i cu ea?
-Pãi noi vrem sã o luãm de acolo, sã o aducem la mal.
-Pãi de ce? Zic.
-Pãi ce, tre’ sã avem şi un motiv? Aşa, de fun.
De atunci, ne-am ţinut dupã ei, ne-au plimbat pe la diverse gãşti, de la puşti care cântau la chitarã cântece de munte (cântece de munte, la mare) adunaţi în jurul unui foc, la roackeri bãtrâni, cãlare pe motoare mai sexy decât ei.
Când am hotãrât sã ne întoarcem acasã, am mers tot cu ei, stãteau în Ploieşti, deci aveam drum comun.
Am luat un maxi-taxi pânã în Constanţa, dupã aia trenul. Ȋn tren, rupţi de beţi şi de obosealã, am adormit instant. Când a venit naşu, cu ochii cârpiţi de somn, dã-i şi cautã biletele. Le ia pe ale noastre, ale mele şi ale Anei, apoi şi se uitã şi la biletul celuilalt tip, dar Florin nu-şi gãsea biletul. De avut, îl avea sigur, cã le cumpãrasem împreunã.
Se scotoceşte el ce se scotoceşte, deja începuse sã transpire de nervi, îşi dã tricoul jos, etalându-şi muşchii, moment în care eu şi Ana schimbãm rapid o privire şi oftãm la unison.
Pânã la urmã îl gãseşte şi i-l dã naşului. Naşu se uitã lung la bilet, se uitã la tip, care deja se aşezase înapoi sã dormiteze, ocupãnd douã locuri, deschide gura sã zicã ceva, se rãzgândeşte, composteazã biletul, i-l dã înapoi şi o şterge rapid din compartiment.
Tipul se uitã buimac la bilet, apoi începe sã râdã isteric.
-Ce-ai, mã?
-Idiotu’ ãsta mi-a compostat biletu’ de maxi-taxi Vamã-Constanţa.”

Tipul îşi scutura pletele de apã, mã priveşte şi zice:
-Eu sunt beat.
-Eu sunt Dora.
-Vreau sã merg acasã, dar am uitat unde stau.
-Vreau sã mã sinucid.
         ….
Mã ridic de pe bancã.
-Stai! Zice tipul.
Scoate un şerveţel, gãseşte un pix prin buzunar şi noteazã ceva.
-Ia, sunã-mã mâine. Știi tu, sã îmi zici dacã te-ai sinucis.”

 Articol scris in cadrul concursului SuperBlog2013.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Pãrându-mi rãu de adolescenţã