Proba 14. Blogging cu umor
“Privind la
librãrie, îmi amintesc de cum am fost cu Ana sã îmi iau o carte, în clasa a
zecea. Ea se plimba printre rafturi, deschidea cãrţi la nimerealã şi citea cu
voce tare un pasaj de pe la mijloc. Aşa alegea cãrţile: dacã îi plãcea ce a
citit, cumpãra cartea.
A nimerit un
roman erotic şi a început sã citeascã o scenã de sex descrisã cu multe
amãnunte. Râdeam şi acompaniam descrierea cu gemete, pânã a venit vânzãtoarea
şi ne-a dat afarã. Ana insista cã vrea sã cumpere cartea, cã i-a plãcut.
-Acum înţeleg
la ce se referã oamenii când zic despre o carte “n-am putut s-o las din mânã”,
a zis Ana, în timp ce fugeam de paznicul care alerga în doru’ lenii dupã noi.”
“Ȋntr-o zi,
stãteam cu Elena, vecina şi amica ei la care dormeam eu, în faţa unei cabane
care pãrea abandonatã. Alesesem locul pentru ca era pustiu, ne luasem nişte
bere si un pachet de ţigãri şi ne tratam şi noi, aşa, ca fetele.
-Ȋţi dai seama ce
privelişte tare are ãsta de la mansardã? Mã trezesc eu sã contemplu. Vede şi
pãdurea, şi Argeşul. Da’, chiar, cine stã aici? Sau, stã cineva aici?
-Aaa, e a unui
poet, ãla de apare pe la televizor, cum îl cheamã, zice Elena. Ala, mã, cu
pãrul alb în cap, sigur îl ştii!
Da, clar, ştiu
cine e! Ți se pare cã noi, la Bucureşti, ne ştim toţi între noi, ca voi, aici?
Ana râde şi îmi
face semn cã habar nu are a cui e casa.
-Dar e casa lui
de vacanţã, zice. Nu l-am mai vãzut de câţiva ani pe aici.
-Pãcat. Dacã ar
fi cabana mea, aş veni în fiecare weekend aici.
-Sã vezi ce
frumoasã e de dinãuntru, zice Elena.
-Ai intrat?
-Da, înainte,
când mai venea el pe aici, o plãtea pe mama sã vinã sã dea de mâncare la câini
şi am venit şi eu cu ea de mai multe ori. Ce mobilã, frateeee! Hai mã, chiar nu
îl ştiţi?
-Mai dã-l dracu’
de poet cãrunt. Hai sã intrãm şi noi, sã vedem cum e înãuntru.
-Eşti tâmpitã? Sã
spargem uşa? Se impacienteazã Ana.
-Nu, tuto,
folosim intrarea tuturor hoţilor: geamul.
Nu mai ştiu exact
cum am fãcut, parcã am dat cu banu’ şi am decis sã punem nişte cãrãmizi unele
peste altele şi pe jumãtate cãţãrându-mã, pe jumãtate împinsã de Ana şi Elena,
am ajuns în balcon. Era o privelişte absolt superbã, mã ofticam numai cã nu am
aparatul foto la mine.
Ana a început şi
ea sã se caţere, dar pânã sã îi dau mâna, sã o ajut sã urce, aud o voce de
istericã de muiere strigând “Hoţii, sãriţi, hoţii!!”
Unde, unde?
Cãcat, noi suntem
hoţii!
Ana a cãzut
grãmadã cu cãrãmizile, distrugând orice şansã ca eu sã am o coborâre linã. A
dracu’ femeie, încã mai ţipa. Era cocoţatã pe o scarã, spãlând geamurile
bisericii care se afla în apropierea casei .
Mi-am luat inima
în dinţi, rugându-mã tacit ca Dumnezeu sã existe şi sã transforme marmura de
dedesubtul balconului într-o saltea pufoasã, apoi am sãrit. Am aterizat în
picioare, dar jur cã picioarele mele n-au mai fost de atunci ce erau odatã.
Ne uitam una la
alta ca trei tembele. Ȋncotro? Drumul pe care venisem trecea periculos de
aproape de femeia urcatã pe scarã. Ȋncã mai ţipa, dar nici vorbã sã coboare de
acolo.
Aşa cã am
pornit-o pe dealul ce cobora abrupt spre Argeş. Foarte abrupt. Extrem de
abrupt. Și plin de tufişuri înalte, cu crengi ascuţite. Și ciulini. Probabil şi
şerpi, cine dracu’ a stat sã se uite şi dupã ei? Când pe coate, când pe burtã,
când pe fund, am coborât dealul. Pantalonii mei preferaţi, albi, trei sferturi,
s-au transformat pânã jos în nişte pantaloni scurţi, verzi-maro.
-Ai auzit, maicã,
ce s-a întâmplat? Ne zice mama Elenei câteva ore mai târziu, când ajungem la ea
acasã, dupã o baie în Argeş. Nişte golani au încercat sã jefuiascã vila aia de
pe deal, aia a lu’ scriitoru’ ãla, mã, cum îl cheamã? Nu-i mai saturã Dumnezeu
de bani, auzi, tu, ziua în amiaza mare…”
“Dacã mã uit mai
bine la tip, mi se pare cã seamãnã cu unu’ pe care l-am cunoscut la mare, în
Vamã, acu’ câţiva ani. Sã îl fi chemând Florin sau Sorin…am uitat.
Terminasem liceul
şi nici eu, nici Ana, nu aveam chef sã mergem la banchetul de final, plin de fete
îmbrãcate în rochii roz cu paiete, maneliste din cap pânã-n picioare, care
susţin cã “ascultã de toate”. Aşa cã am
ales sã petrecem în felul nostru: cu nişte bani în buzunar, trei haine aruncate
într-un ghiozdan, ţup, în tren, şi hai în Vamã.
Acolo l-am
cunoscut pe tipul ãsta, destul de înspãimântãtor la prima vedere, câtamai
matahala de om, dar foarte de treabã. Era cu un prieten şi înotau destul de
departe, în larg, apoi se întorceau la mal. Iar înotau si iar se întorceau.
-Mã, voi ce vreţi
sã faceţi? I-am întrebat cam a şasea oarã când s-au întors pe plajã.
-Vezi tu
geamandura aia? Zice Florin, sau cum l-o fi chemând.
-O vãd, aşa, ce-i
cu ea?
-Pãi noi vrem sã
o luãm de acolo, sã o aducem la mal.
-Pãi de ce? Zic.
-Pãi ce, tre’ sã
avem şi un motiv? Aşa, de fun.
De atunci, ne-am
ţinut dupã ei, ne-au plimbat pe la diverse gãşti, de la puşti care cântau la
chitarã cântece de munte (cântece de munte, la mare) adunaţi în jurul unui foc,
la roackeri bãtrâni, cãlare pe motoare mai sexy decât ei.
Când am hotãrât
sã ne întoarcem acasã, am mers tot cu ei, stãteau în Ploieşti, deci aveam drum
comun.
Am luat un
maxi-taxi pânã în Constanţa, dupã aia trenul. Ȋn tren, rupţi de beţi şi de
obosealã, am adormit instant. Când a venit naşu, cu ochii cârpiţi de somn, dã-i
şi cautã biletele. Le ia pe ale noastre, ale mele şi ale Anei, apoi şi se uitã
şi la biletul celuilalt tip, dar Florin nu-şi gãsea biletul. De avut, îl avea
sigur, cã le cumpãrasem împreunã.
Se scotoceşte el
ce se scotoceşte, deja începuse sã transpire de nervi, îşi dã tricoul jos,
etalându-şi muşchii, moment în care eu şi Ana schimbãm rapid o privire şi oftãm
la unison.
Tipul se uitã
buimac la bilet, apoi începe sã râdã isteric.
-Ce-ai, mã?
-Idiotu’ ãsta
mi-a compostat biletu’ de maxi-taxi Vamã-Constanţa.”
“Tipul îşi scutura pletele de apã, mã
priveşte şi zice:
-Eu sunt beat.
-Eu sunt Dora.
-Vreau sã merg
acasã, dar am uitat unde stau.
-Vreau sã mã
sinucid.
….
Mã ridic de pe
bancã.
-Stai! Zice
tipul.
Scoate un
şerveţel, gãseşte un pix prin buzunar şi noteazã ceva.
-Ia, sunã-mã
mâine. Știi tu, sã îmi zici dacã te-ai sinucis.”
Articol scris in cadrul concursului SuperBlog2013.
Comentarii