Incuiatii conduc lumea

Domnul şi doamna Dursley, de pe Aleea Boschetelor, numărul 4, erau foarte mândri că erau
complet normali, slavă Domnului! Erau ultimii oameni de la care te-ai fi aşteptat să fie
amestecaţi în ceva straniu sau misterios, fiindcă, pur şi simplu, nu credeau în astfel de
aiureli!
J.K.Rowling- Harry Potter si piatra filozofala

Domnul şi Doamna Dursley reprezintã toti încuiaţii (muggle, hehe) care sunt obsedaţi sã se incadreze în limitele a ceea ce societatea defineşte a fi normal. Sunt toţi oamenii care îşi bagã capul în nisip ca struţu’ şi refuzã sã vadã ceea ce e considerat a fi anormal.

Doamne fereşte sã fie asociaţi cu o persoanã ciudatã, care a îndrãznit sã spargã bula normalului şi sã renunţe la cele o mie cinşpe mãşti impuse de societate.

Ei nu sunt atei, cu toate cã nu cred în Dumnezeu, ei nu sunt de acord sã se legalizeze prostituţia, cu toate cã merg la curve, ei îi criticã pe tinerii care sunt diferiţi de cum cred ei cã ar trebui sã fie. Nu, de cum crede societatea cã ar trebui sã fie, pentru cã ei nu cred nimic, ei doar se supun.

Se urãsc pe ei pentru cã nu au avut curajul de a se dezbrãca de straturile de minciuni, ci din contra, au adãugat de-a lungul timpului alte şi alte straturi, fugind de nuditatea adevãrului.

Din nefericire, cunosc mulţi astfel de oameni. Prea multi. Sunt şi unii care se luptã sã renunţe la ochelarii de cal impuşi de societate, dar normele astea sunt atât de adânc înrãdãcinate, încãt le e greu.

Mama , spre exemplu, a fost aspru criticatã pentru cã a îndrãznit sã divorţeze, pe vremea aia era ceva de nepermis, cum adicã, nu e normal sã divorţezi, tre’ sa stai sã suporţi un soţ care te înşealã, care te umileşte, face scandal sau te bate sau cine ştie ce mai face.

Eu şi mama ne-am educat reciproc. Ea m-a construit pe mine, mi-a insuflat valori morale, iar eu am demolat mãstile alea pe care învãţase de la mama ei sã le poarte, iar mama ei învãţase şi ea la rândul sãu de la mama ei şi tot aşa.

Dar cu toate cã e deschisã la minte şi a înţeles cã normalitatea e relativa, îmi mai trânteşte câte o chestie a la familia Dursley, gen “Nu plânge pe stradã, cã se uitã lumea la tine!”

Și eu îi rãspund, pe jumãtate amuzatã, pe jumãtate exasperatã: “Mamã, mã ştii de când eram la tine în burtã, încã nu ai realizat cã nu dau douã cepe putrezite pe ce zice lumea?”