Un scriitor nu e niciodata singur
Nu am inteles pe deplin persoanele carora le este atat de frica de singuratate. Adica, da, si mie imi place sa ies cu prietenii, da, si mie imi place sa fiu inconjurata de multe persoane, ma simt bine in compania oamenilor. Dar de aici si pana la a te tine cu dintii de o persoana ca sa fii singur e cale lunga.
Insa cu toate ca iubesc oamenii, din cand in cand am nevoie de spatiu, am nevoie sa fiu singura, ma simt sufocata daca petrec prea mult timp in compania cuiva.
Abia acum am inteles ca eu nu am fost niciodata pe de-a-ntregul singura. In copilarie, personajele din carti prindeau viata in mintea mea, pentru a continua povestea, dupa ce mama inchidea cartea din care imi citise si imi spunea "noapte buna". Prin scoala generala, personajele din seriale aveau propria lor poveste in mintea mea.
Apoi au aparut Carina, Ilinca, Bianca, Viktor, Tina, Costin, Anemona si altii, care s-au nascut in mintea mea si au dat nastere romanului "Inainte, fetelor!" (scris pe la 17 ani intr-un caiet cu coperte groase). De la ei la fata cu ochii de aur, si de la ea la Daria, apoi de la Daria la Annalysa si de la Annalysa la Maria, Laurent, si Ginny si de la ele la Adriana, nu am fost niciodata singura.
Au urmat Ana, Eva si Elizee pentru a-mi tine companie, apoi alta Ana si Dora. La cele din urma am tinut cel mai mult si inca imi mai bantuie gandurile, desi ma voi desparti de ele cat de curand, acum ca au aterizat pe hartie si romanul e aproape incheiat. Am o satisfactie sadica de a-mi chinui personajele si de a face cititorul sa planga, dar cand am scris finalul la "Ma sinucid maine", eu am plans.
Ideea e ca nu sunt si nu am fost niciodata singura. Deja se contureaza in mintea mea un personaj care traieste intr-o societate distopica, pentru a-mi tine companie atunci cand Ana si Dora vor fi plecat definitiv.
Am crezut ca e un semn de narcisism extrem sa imi citesc si recitesc romanele, dar acum nu mai cred asta. E ca si cum m-as intalni cu niste prieteni vechi, pe care nu vreau sa ii uit. Ii redescopar de fiecare data cu drag, realizez ca imi era dor de ei si zambesc uneori la cat sunt de infantili.
Nu-i de mirare ca nu-i pot intelege pe oamenii care fug de singuratate. Eu nu am fost niciodata singura. Inchid ochii si am un personaj la care sa ma gandesc, o intriga pe care sa o dezvolt. Iar atunci cand personajele mele iau o pauza, personajele din cartile pe care le citesc le iau locul.
Pentru ca un scriitor nu e niciodata singur.
Insa cu toate ca iubesc oamenii, din cand in cand am nevoie de spatiu, am nevoie sa fiu singura, ma simt sufocata daca petrec prea mult timp in compania cuiva.
Apoi au aparut Carina, Ilinca, Bianca, Viktor, Tina, Costin, Anemona si altii, care s-au nascut in mintea mea si au dat nastere romanului "Inainte, fetelor!" (scris pe la 17 ani intr-un caiet cu coperte groase). De la ei la fata cu ochii de aur, si de la ea la Daria, apoi de la Daria la Annalysa si de la Annalysa la Maria, Laurent, si Ginny si de la ele la Adriana, nu am fost niciodata singura.
Au urmat Ana, Eva si Elizee pentru a-mi tine companie, apoi alta Ana si Dora. La cele din urma am tinut cel mai mult si inca imi mai bantuie gandurile, desi ma voi desparti de ele cat de curand, acum ca au aterizat pe hartie si romanul e aproape incheiat. Am o satisfactie sadica de a-mi chinui personajele si de a face cititorul sa planga, dar cand am scris finalul la "Ma sinucid maine", eu am plans.
Ideea e ca nu sunt si nu am fost niciodata singura. Deja se contureaza in mintea mea un personaj care traieste intr-o societate distopica, pentru a-mi tine companie atunci cand Ana si Dora vor fi plecat definitiv.Am crezut ca e un semn de narcisism extrem sa imi citesc si recitesc romanele, dar acum nu mai cred asta. E ca si cum m-as intalni cu niste prieteni vechi, pe care nu vreau sa ii uit. Ii redescopar de fiecare data cu drag, realizez ca imi era dor de ei si zambesc uneori la cat sunt de infantili.
Nu-i de mirare ca nu-i pot intelege pe oamenii care fug de singuratate. Eu nu am fost niciodata singura. Inchid ochii si am un personaj la care sa ma gandesc, o intriga pe care sa o dezvolt. Iar atunci cand personajele mele iau o pauza, personajele din cartile pe care le citesc le iau locul.
Pentru ca un scriitor nu e niciodata singur.
Comentarii